Cupa Mondiala din 1982

RomanianSoccer a început de marţi 1 iunie, în cadrul unui flux special dedicat Cupei Mondiale de fotbal din Africa de Sud (11 iunie - 11 iulie), prezentarea ediţiilor precedente ale competiţiei.

CUPA MONDIALĂ DIN 1982 - SPANIA
A douăsprezecea ediţie a Cupei Mondiale la fotbal a fost organizată de Spania şi s-a desfăşurat între 13 iunie şi 11 iulie 1982. Atacantul italian Paolo Rossi a fost eroul din Spania. Cele şase goluri marcate de el i-au adus titlul de golgheter, precum şi al treilea succes suprem al "Squadrei Szzurra" la Cupa Mondială. Selecţionata Italiei a învins în finală cu 3-1 echipa RFG, care câştigase primul meci decis de loviturile de departajare din istoria campionatului mondial, într-o semifinală dramatică împotriva Franţei. Echipa condusă de pe banca tehnică de Enzo Bearzot, care-i avea în componenţă pe Dino Zoff, Bergomi, Gentile, Collovati, Scirea, Oriali, Tardelli, Conti, Graziani, Altobelli şi Paolo Rossi, a devenit pentru a treia oară campioană mondială. De la campionatul din Spania 1982, a început să fie acordată o nouă distincţie a competiţiei: Balonul de Aur. La acea ediţie, premiul i-a revenit tot lui Paolo Rossi, care venea la Cupa Mondială după doi ani de interdicţie în fotbal, pedeapsă pentru implicarea sa într-un scandal de proporţii, fiind acuzat de participarea la meciuri aranjate. Dacă Italia a câştigat aurul, Brazilia a fost cea mai spectaculoasă echipă, până când hat-trick-ul lui Rossi a eliminat-o din competiţie, în cea mai frumoasă întrecere a turneului. Gurile rele au spus atunci că succesul azzurrilor a fost facilitat de jocul pasiv al brazilienilor şi de evoluţia cel puţin suspectă a lui Socrates, care ar fi fost ameninţat de oameni ai organizaţiei mafiote Cosa Nostra. În meciul pentru locul al treilea, Polonia a fost din nou prezentă şi a învins cu 3-2 Franţa, câştigând o nesperată medalie de bronz. Nici la această ediţie echipa naţională a României nu a reuşit să se califice.

Participanţi
În Europa, calificările au beneficiat de un format simplificat faţă de ediţiile precedente. Au existat şase grupe a câte cinci echipe, urmând ca primele două clasate din fiecare grupă să meargă la turneul final, şi o grupă a câte trei echipe, din care mergea doar prima clasată. RFG a câştigat grupa fără probleme, la fel ca URSS, Iugoslavia, Scoţia şi Polonia. Vest-germanii au adunat 8 victorii din 8 meciuri şi un golaveraj fabulos: 33-3. Italia s-a calificat de pe locul secund, fiind devansată de iugoslavi. Franţa a întâmpinat dificultăţi, pentru că a terminat grupa pe locul al doilea, la egalitate cu Irlanda, dar a câştigat la golaveraj. Dintre toate fostele campioane mondiale, doar Uruguay a absentat, după ce a fost surclasată de Peru. În Africa, echipa Algeriei şi cea a Camerunului au câştigat grupa finală, adică a patra rundă a preliminariilor continentale, lăsând acasă Marocul şi Nigeria. Camerun a învins Marocul în ultimul meci cu 2-1, la Yaounde, în faţa a 100.000 de suporteri. În zona CONCACAF, s-au produs surprize: Honduras şi El Salvador, care au eliminat Mexicul, naţionala cu tradiţie în participările la Cupa Mondială. Noua Zeelandă a reuşit în premieră participarea la turneul final, după ce a învins la baraj selecţionata Chinei cu 2-1. Tot pentru prima dată s-a calificat şi echipa Kuweitului, care nu a putut participa iniţial la preliminariile Campionatului Mondial din Spania, fiind suspendată pentru interferenţe politice. După 15 luni în care au fost eliminate cu greu ingerinţele politice, interdicţia a fost ridicată. Echipa a primit undă verde de joc şi a reuşit calificarea la turneul final din Spania. Mai târziu, în 2008, povestea s-a repetat: naţionala Kuweitului a fost din nou suspendată, din aceleaşi motive. România nu a reuşit calificarea. În preliminarii, a fost repartizată în grupa europeană 4, una echilibrată, pe care a terminat-o abia pe locul al treilea, fiind surclasată de echipele Ungariei şi Angliei şi urmată în clasament de Elveţia şi Norvegia. Rezultatele partidelor disputate de România în preliminarii au fost următoarele: 1-1 şi 1-0 cu Norvegia, 2-1 şi 0-0 cu Anglia, 0-1 şi 0-0 cu Ungaria, 1-2 şi 0-0 cu Elveţia. Prin urmare, cele 24 de participante provenite din şase confederaţii au fost: 14 din Europa (Anglia, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Irlanda de Nord, Italia, Iugoslavia, Polonia, RFG, Scoţia, Spania, Ungaria şi Uniunea Sovietică), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Peru), două din America de Nord şi Centrală (El Salvador şi Honduras), două din Africa (Algeria şi Camerun), una din Asia (Kuweit) şi una din zona Oceania (Noua Zeelandă).

Stadioane
Cupa Mondială a angrenat în organizare un număr uriaş de 16 stadioane amplasate în 14 oraşe: stadioanele Santiago Bernabeu şi Vicente Calderon din Madrid, stadioanele Ramon Sanchez Pizjuan şi Benito Villamarin din Sevilla, Camp Nou din Barcelona, stadionul Luis Casanova din Valencia, stadionul Balaidos din Vigo, Riazor din La Coruna, El Molinon din Gijon, arena Carlos Tartiere din Oviedo, Nuevo Estadio din Elche, stadionul Jose Rico Perez din Alicante, San Mames din Bilbao, Jose Zorilla din Valladolid, La Romareda din Zaragoza şi La Rosaleda din Malaga.

Desfăşurarea competiţiei
Începând cu această ediţie, numărul echipelor participante la turneul final a crescut de la 16 la 24, organigramă care avea să reziste până la CM din 1998, când s-a suplimentat din nou numărul reprezentativelor. Într-o primă fază, cele 24 de echipe au fost împărţite în şase grupe de câte patru, urmând ca primele două clasate din fiecare grupă să meargă mai departe într-o a doua fază, cu patru grupe de câte trei echipe. Din grupa 1 au făcut parte Polonia, Italia, Camerun şi Peru. Grupa 2 a fost formată din RFG, Austria, Algeria şi Chile. Grupa 3 a reunit naţionalele din Belgia, Argentina, Ungaria şi El Salvador. Grupa 4 a fost compusă din echipele Angliei, Franţei, Cehoslovaciei şi Kuweitului. Din grupa 5 au făcut parte Irlanda de Nord, Spania, Iugoslavia şi Honduras. Grupa 6 era formată din echipele Braziliei, URSS, Scoţiei şi Noii Zeelande. A fost un campionat mondial în care Brazilia pleca favorită. Însă forma extraordinară a lui Paolo Rossi a făcut ca Falcao, Zico, Eder, Socrates şi ceilalţi brazilieni să-şi facă bagajele înainte decât şi-ar fi dorit. La început, în grupe, Italia nu a reuşit să arate mai nimic şi nu a câştigat nicio partidă: 0-0 cu Polonia, 1-1 Peru şi Camerun. A terminat grupa pe locul secund, într-un mod chinuit. Ţinută în şah, a reuşit să se califice în faza următoare doar pentru că a înscris un gol mai mult faţă de Camerun. Totuşi, squadra lui Enzo Bearzot s-a dezlănţuit mai târziu şi a reuşit o a doua parte a turneului extraordinară. Victoriile cu Argentina, scor 2-1, şi Brazilia (3-2) au propulsat-o în semifinale. În această fază, Italia a învins Polonia cu 2-0, pentru ca în finală să dispună de RFG. Ce-i drept, în semifinală, Polonia a fost privată de absenţa principalului său jucător, Boniek. Iar Paolo Rossi şi-a făcut de cap şi a bifat o "doppietta". Cât despre Polonia, a câştigat prima grupă la limită, după două partide seci şi albe (0-0 cu Italia şi Camerun) şi un răsunător 5-1 cu Peru. În faza următoare, a zdrobit Belgia cu 3-0, printr-un recital al lui Boniek, eroul meciului, care a marcat toate golurile. Au urmat un alt scor alb, 0-0 cu URSS, şi calificarea în semifinale. Cele mai plăcute surprize ale Mondialului au venit din Africa. Camerunul lui Roger Milla nu a depăşit faza grupelor, dar a plecat acasă fără să fie învinsă, remizând în toate cele trei meciuri din grupa sa. Algeria a şocat prin victoria cu 2-1 obţinută în faţa campioanei europene, RFG, prin golurile marcate de Rabah Madjer şi Lakdar Belloumi, ultimul dintre ei declarat cel mai bun fotbalist african al anului. Nici Ungaria nu a reuşit accederea în a doua fază, chiar dacă partida cu El Salvador a înregistrat cea mai mare diferenţă de goluri din istoria turneelor finale de CM, la sfârşitul meciului tabela de marcaj arătând 10-1. În doar şapte minute, atacantul Laszlo Kiss a bifat un hat-trick, stabilind un nou record de rapiditate. Apoi, Ungaria a fost înfrântă cu 1-4 de Argentina şi a remizat cu Belgia (1-1). Uniunea Sovietică s-a împotmolit în faza a doua, când a fost devansată de Polonia doar la golaveraj şi a ratat semifinalele. URSS avea în componenţa sa o pereche de fraţi: portarii Viktor şi Viaceslav Cianov, dar aceştia au stat pe banca de rezerve pe toată durata Mondialului, pentru că titularul de drept şi de fapt al postului era incontestabilul Rinat Dasaev. Nelipsit era şi atacantul Oleg Blohin, care se apropia de sfârşitul carierei. Favorita cotelor de pariuri, Brazilia îl avea în echipă pe Socrates, cel supranumit 'Doctorul' în anii '80. El a jucat în reprezentativa Braziliei la Campionatele Mondiale din 1982 şi 1986, perioadă în care a evoluat mulţi ani sub culorile echipei italiene Fiorentina. Ediţia spaniolă nu le-a adus suporterilor brazilieni bucuria câştigării unui nou titlu. Lucrurile nu au mers aşa cum şi-au dorit Zico, Eder, Socrates, Falcao şi celelalte vedete sud-americane. După un debut excelent în meciurile cu Uniunea Sovietică (2-1), Scoţia (4-0), Noua Zeelandă (4-0) şi Argentina (3-1), Brazilia a pierdut surprinzător în sferturi, cu 2-3 în faţa Italiei, nereuşind să ajungă în semifinale. În meciul rivalilor sud-americani, Brazilia - Argentina, Maradona a fost eliminat după un fault dur asupra lui Batista, iar Mario Kempes nu era decât o umbră a campionului mondial de la Buenos Aires. În 1982, a început aventura cunoscutului fotbalist Lothar Matthaeus la Cupele Mondiale. Considerat ca unul dintre cei mai buni jucători din istoria fotbalului german, Matthaeus are un palmares impresionant, fiind singurul jucător de câmp care a disputat cinci campionate mondiale: Spania 82, Mexic 86, Italia 90 (când a cucerit şi titlul mondial, antrenorul Germaniei fiind Beckenbauer), SUA '94 şi Franţa 98. Selecţionata germană venea după un succes continental: în 1980 câştigase Campionatul European de fotbal. Ediţia Spania 1982 a adus din nou în prim-plan naţionala RFG, care a terminat prima în grupă, învingând Chile cu 4-1, Austria cu 1-0 si pierzând surprinzător în faţa debutantei Algeria, scor 1-2. "Mannschaft-ul" a trecut în turul următor de Spania cu 2-1 şi a terminat la egalitate, 0-0, cu Anglia. S-a calificat în semifinale, unde a întâlnit Franţa lui Platini, Tigana şi Alain Giresse. Semifinala Franţa - RFG de la Sevilla a fost una din cele mai interesante şi spectaculoase demonstraţii de fotbal practicate vreodată la Mondiale. Mai întâi, portarul german Harald Schumacher l-a faultat dur în careu pe jucătorul francez Patrick Battiston, însă arbitrul nu a acordat penalty, aşa cum ar fi fost normal. Acest lucru i-a înfuriat pe francezi. După prelungiri, tabela de marcaj arăta 3-3. Au urmat loviturile de departajare, măsură aplicată în premieră la CM. RFG a câştigat cu 5-4 datorită lui Schumacher, care a parat şuturile trimise de Didier Six şi Maxime Bossis. Platini a spus că semifinala cu nemţii a fost cel mai frumos moment din cariera sa, chiar dacă Franţa nu a reuşit calificarea în ultimul act.

Premieră la Mondial: loviturile de departajare
Departajarea echipelor aflate la egalitate într-un meci de fotbal, după timpul regulamentar şi prelungiri, prin lovituri de la 11 m, a fost considerată de mulţi o loterie. Regula a fost inventată de Karl Wald, un arbitru german din campionatul amator bavarez. El a fost impresionat de semifinalele EURO 1968, când Italia s-a calificat în dauna URSS prin tragere la sorţi, după prelungirile nedecise. "Tragerea la sorţi este în sport ceva aberant", a declarat Wald, care a arbitrat circa 1.000 de meciuri în perioada 1936-1976. La început, propunerea lui Wald a fost respinsă de Liga bavareză de fotbal, apoi arbitrul a făcut un demers la Federaţia germană de fotbal, în 1970. Considerată interesantă şi mai potrivită unor reguli echitabile, propunerea a fost adoptată şi de UEFA şi de FIFA. În 1976, la Campionatul European interţări desfăşurat în fosta Iugoslavie, la finala dintre Cehoslovacia şi RFG, formula propusă de Wald a fost aplicată pentru prima dată într-o competiţie internaţională. Primul Mondial în care a fost introdusă această metodă de departajare a fost Spania '82, când RFG a devenit prima echipă din istoria CM câştigătoare a unei partide decise în urma penalty-urilor.

Finala
Ultimul act al ediţiei spaniole s-a ţinut la 11 iulie, pe stadionul Santiago Bernabeu din Madrid, în prezenţa a 90.000 de spectatori. Partida a fost arbitrată de brazilianul Arnaldo Coelho, ajutat la cele două tuşe de asistenţii Abraham Klein din Israel şi Vojtech Christov din Cehoslovacia. Pe banca tehnică, Enzo Bearzot versus Jupp Derwall. Pe teren, Rossi versus Rummenigge. Din primul 11 al italienilor au făcut parte Zoff, Bergomi, Cabrini, Collovati, Gentile, Scirea, Oriali, Tardelli, Conti, Graziani şi Rossi. De cealaltă parte, titularii trimişi pe teren de germanul Derwall au fost: Schumacher, Briegel, Breitner, Karl-Heinz Foerster, Bernd Foerster, Dremmler, Littbarski, Fischer, Rummenigge, Stielike şi Kaltz. Interesante au fost şi băncile de rezerve, pe care au luat loc, printre alţii, jucători precum Franco Baresi, Giancarlo Antognoni, Franco Causio, Alessandro Altobelli, respectiv Felix Magath şi Lothar Matthaeus. Scorul a fost deschis târziu, în minutul 57, de atacantul numărul unu al italienilor, Paolo Rossi. Avantajul squadrei lui Bearzot s-a mărit prin golurile înscrise de Marco Tardelli (min. 69) şi Alessandro Altobelli (min. 81). Vest-germanilor nu le-a rămas decât să marcheze un gol de onoare, graţie reuşitei lui Paul Breitner, care le-a adus o slabă consolare. Scor final şi meritat, spun specialiştii: 3-1. Cel care le-a înmânat medaliile şi trofeul jucătorilor italieni a fost însuşi regele Spaniei, Juan Carlos I. Prima persoană care a ridicat Cupa a fost căpitanul Italiei, Dino Zoff.

Italia, de 3 ori campioană mondială
Avându-l pe tânărul Paolo Rossi, un marcator de goluri irezistibil, şi propulsată de jucători ca Baresi, Tardelli, Altobeli, Italia a cucerit a treia Cupă Mondială, după 44 de ani de la ultimul său succes. Aptitudinile tactice şi de contraatac au încoronat selecţionata Italiei, care atunci devenea cea mai titrată naţională din lume, la egalitate cu Brazilia. Bearzot îl avea în echipa tehnică pe secundul Cesare Maldini, cel care avea să devină un antrenor de referinţă în fotbalul european şi internaţional.

Vedete
Paolo Rossi s-a născut la 23 septembrie 1956, la Santa Lucia, în provincia toscană Prato. În 1976, a debutat la echipa de seniori a echipei Como, după care a fost transferat la Vicenza şi Perugia. Între 1982-1985 a evoluat la Juventus Torino, apoi un sezon la AC Milan şi altul la Hellas Verona, unde şi-a încheiat cariera. A marcat în Serie A şi B, în total, 103 goluri. În 1982, a condus naţionala Italiei către câştigarea Cupei Mondiale, înscriind şase goluri şi astfel primind Gheata şi Balonul de Aur. Rossi şi argentinianul Mario Kempes (la CM 1978) sunt singurii jucători care au primit toate trofeele într-o singură competiţie: campion mondial, Gheata şi Balonul de Aur. Pentru naţională a evoluat de 47 de ori şi a înscris 20 de goluri.

Dino Zoff, supranumit "portarul de gheaţă", s-a născut la 28 februarie 1942, în localitatea Mariano del Friuli din provincia italiană Gorizia, într-o familie de agricultori. Dino Zoff a fost unul dintre cei mai buni portari din istoria fotbalului. Glacial, determinant şi carismatic sunt trei adjective care l-au caracterizat perfect pe Zoff atât ca fotbalist, dar şi ca om. În 1961, la 24 septembrie, a debutat în poarta formaţiei Udinese într-un meci cu Fiorentina, încasând nu mai puţin de cinci goluri. În ciuda debutului catastrofal, antrenorii au avut încredere în calităţile sale, tânărul Dino demonstrându-şi ulterior valoarea. După Udinese, au urmat Mantova (1963-1967), Napoli (1967-1972) şi Juventus Torino (1972-1983). În cei 22 de ani de fotbal profesionist, Zoff a evoluat de 570 de ori pe prima scenă a campionatului italian şi de 112 ori în naţionala Italiei, al cărei căpitan de echipă a fost de 59 de ori. Foarte iubit de pasionaţii de fotbal datorită siguranţei cu care apăra poarta şi liniştei pe care o transmitea coechipierilor, Dino Zoff a câştigat în lunga sa carieră şase campionate ale Italiei, două cupe naţionale şi Cupa UEFA (1977), toate în tricoul lui Juventus. Dar cel mai important succes l-a obţinut spre sfârşitul carierei, la aproape 41 de ani. Cupa Mondială cucerită împreună cu 'squadra azzurra' la Campionatul Mondial din Spania 1982 şi felicitările pe care le-a primit din partea preşedintelui de atunci al Italiei, Sandro Pertini, au reprezentat, după cum a mărturisit, cele mai frumoase clipe din carieră.

Michel François Platini, născut la 21 iunie 1955 în localitatea Jœuf, cu origini italiene, a fost unul dintre jucătorii exponenţiali ai fotbalului francez. A debutat ca jucător la Metz, după care s-a transferat, în 1972, la Nancy, echipă cu care a câştigat primul său trofeu - Cupa Franţei în 1978. Calităţile tehnice formidabile, dublate de o clarviziune în joc l-au impus şi în echipa naţională a Franţei, al cărui coordonator a fost mai bine de un deceniu. A debutat la clubul Saint-Etienne, aureolat de un titlu al Franţei, a ajuns, în 1982, la formaţia Juventus Torino. Palmaresul său la echipa italiană a fost, pur şi simplu, de invidiat. A cucerit campionatul Italiei în 1984 şi 1985, Cupa Italiei în 1983, Cupa Cupelor în 1984, Supercupa Europei în 1984 şi Cupa Campionilor Europeni în 1985, fiind artizanul victoriilor amintite mai sus. Timp de trei ani consecutiv, între 1983 şi 1985, a fost desemnat cel mai bun fotbalist european, fiindu-i decernat Balonul de Aur. În paralel, a obţinut şi cu echipa naţională a Franţei performanţe remarcabile: locul patru la Mondialul din Spania '82 şi medalia de bronz la Mondialul din Mexic '86. A contribuit decisiv la câştigarea primului titlu internaţional al echipei Franţei, care a devenit campioană europeană în 1984, competiţia desfăşurându-se chiar în Hexagon. Atunci, a fost golgheterul competiţiei şi ales cel mai bun jucător al turneului. A îmbrăcat de 72 de ori tricoul roşu-alb-albastru al reprezentativei Franţei şi a înscris 41 de goluri. În 1985, tragedia de pe stadionul belgian Heysel (39 de morţi), unde a câştigat Cupa Campionilor Europeni cu Juventus, l-a schimbat profund pe omul Platini. Fără probleme până atunci, el nu a mai jucat cu aceeaşi pasiune, iar la 32 de ani s-a retras, punând punct unei cariere de invidiat. A început o nouă viaţă, dedicându-se antrenoratului. În 1988 a fost numit selecţioner al reprezentativei Franţei. A ratat două obiective majore: calificarea la Mondialul din 1990 şi la Campionatul European din 1992. În acest moment, Michel Platini este preşedintele UEFA, ales la 26 ianuarie 2007, la Dusseldorf, pentru o durată de patru ani, când l-a învins pe fostul lider al forului, suedezul Lennart Johansson.

Statistici
La turneul final din 1982, s-au înscris în total 146 de goluri în cele 52 de jocuri disputate, ceea ce înseamnă că media reuşitelor pe meci a fost de 2,81. Câştigătorul Ghetei de Aur a fost italianul Paolo Rossi, revelaţia acelui turneu final, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat germanul Karl-Heinz Rummenigge (cinci goluri), apoi brazilianul Zico şi polonezul Zbigniew Boniek (câte patru goluri). Tot Rossi a fost desemnat ca fiind cel mai bun jucător al turneului şi a primit distincţia Balonul de Aur de la FIFA pentru evoluţia sa la Cupa Mondială. Al doilea fotbalist al turneului a fost brazilianul Falcao, iar al treilea - Rummenigge. În clasamentul golurilor pe echipe, a condus Franţa cu 16 reuşite, urmată de Brazilia (14 goluri), Italia, RFG şi Ungaria (câte 12 goluri). Interesant este că golurile Franţei au fost înscrise de nu mai puţin de zece jucători, stabilind un record. În 1958, la CM din Suedia, francezii reuşiseră să marcheze 23 de goluri, la care au contribuit şase fotbalişti. Toate echipele participante au reuşit să înscrie cel puţin în gol, iar codaşele acestui top au fost selecţionatele din El Salvador şi Camerun (o singură reuşită). La capitolul goluri primite, a condus El Salvador, care a încasat 13 mingi în propria poartă în doar trei partide, urmată de Noua Zeelandă, cu 12 goluri. Premiul FIFA pentru fair-play a mers către Brazilia. Italienii au luat cele mai multe cartonaşe galbene: 11. În urma lor, s-au aflat Polonia cu 10 avertismente şi Argentina cu şapte cartonaşe galbene şi două roşii. Singura echipă care nu a avut niciun jucător sancţionat a fost Noua Zeelandă. Au existat şi cinci jucători eliminaţi din teren după primirea unui cartonaş roşu: argentinienii Diego Armando Maradona şi Americo Gallego, cehoslovacul Ladislav Vizek, jucătorul din Honduras - Gilberto Yearwood şi nord-irlandezul Mal Donaghy. Recordul de rezistenţă pe parcursul meciurilor disputate a fost de 660 de minute, performanţă înregistrată de fundaşul vest-german Uli Stielike, urmat de coechipierul său, Wolfgang Demmler, cu 632 de minute jucate. Stielike a fost singurul german care a ratat loviturile de departajare din semifinala cu Franţa. La partidele Cupei Mondiale au asistat live peste 2,1 milioane de spectatori, ceea ce echivalează cu o medie de circa 40.000 de persoane prezente la fiecare întâlnire.

Curiozităţi
Afişul oficial al Mondialului a fost realizat de pictorul spaniol Joao Miro, care dispunea de multiple veleităţi artistice, fiind totodată grafician, sculptor, bijutier, gravor, litograf şi ceramist. Lucrările sale de dimensiuni monumentale pot fi admirate la sediul UNESCO din Paris, la Universitatea din St. Gallen sau la Muzeul Guggenheim din New York. Mingea oficială a turneului din 1982 a fost Tango Espana, furnizată de Adidas. A fost pentru ultima dată la un turneu final de CM când mingea oficială era confecţionată în totalitate din piele. La ediţiile următoare, s-a trecut la mingi fabricate din alte materiale.

În naţionala Italiei, coexistau veteranul Dino Zoff, căpitanul echipei, care avea pe atunci 40 de ani, şi fundaşul Giuseppe Bergomi, de 18 ani, cel mai tânăr fotbalist din Cizmă care a participat la turneul final. Irlanda de Nord avea în formaţia sa un puşti de 17 ani, Norman Whiteside, care a depăşit recordul deţinut de Pele, fiind declarat cel mai tânăr jucător care a luat parte la Cupa Mondială (17 ani şi 41 de zile). Echipa sa a produs una din cele mai mari surprize ale turneului când a învins Spania cu 1-0 cu grupe şi s-a calificat în faza următoare de pe prima poziţie.