Gratitudine si melancolie

Ceea ce se bănuia şi anticipa de luni bune chiar s-a produs: Cristian Chivu a spus adio naţionalei. N-a mai vrut să rămână în cursa de doborâre a recordului de selecţii, deţinut de Dorinel Munteanu. A trimis o scrisoare Federaţiei şi gata - rămâne în iarbă doar pentru Interul care i-a adus nu numai titluri de campion al Italiei, dar şi UEFA Champions League, plus Campionatul Mondial al cluburilor.

De la echipa reprezentativă pleacă acum însuşi căpitanul acesteia, pe care o sărăceşte substanţial pe planul imaginii, CV-ul lui Chivu fiind unul pe măsura vedetelor cu care se-ntrece în fotbalul mare. Cel mai bun produs al Caraşului trăieşte din plin gloria în "Cizmă", dar a dat mâna cu ea încă de la Euro 2000 (a marcat în poarta Angliei) şi de pe vremea tinereţii sale dintâi, când ajungea la marele Ajax, spre a deveni campion al Olandei şi Gheată de Aur în ţara lui Cruyff.

Din naţională se retrage omul, fotbalistul care i-a purtat tricoul de 75 de ori şi i-a fost căpitanul ultimilor ani. O face silit de accidentări, una fiind dintre cele mai teribile care se pot întâmpla. A cântărit îndelung şi l-a decis gândul că, la vârsta lui marcată de destulă durere la propriu, nu mai poate continua pe două fronturi. A ales cu mintea, optând pentru locul de unde-şi câştigă pâinea. Însă în această hotărâre nu-i greu de desluşit şi ponderea tristeţii de a suporta eşecurile reprezentativei, de a duce povara blamului la care publicul, mass-media i-au supus pe "tricolori"!

Să-i mulţumim lui Cristian Chivu, să-l aşteptăm cu alte izbânzi în fotbalul mare - fie el, de acum, doar la nivel de club faimos - şi să ne permitem o clipă de melancolie depănând amintirile care pornesc de la un campionat european de acum 11 ani.