Au comis-o iar. Şi Tamaş, dar mai ales Mutu. Verdictul de "adio şi n-am cuvinte" a creat imediat două tabere, cea mai numeroasă fiind a celor care socotesc justă decizia selecţionerului. Întrebarea celorlalţi e însă una de fond: ne putem permite luxul de a trimite la plimbare asemenea fotbalişti? Şi e de luat în seamă, acum, când abia am rămas şi fără Chivu, şi fără Rădoi, retraşi de bună voie şi nesiliţi de nimeni. 4 (patru!) jucători determinanţi, căpitani, lideri prin vocaţie.
Adevărul e că la Mutu, ca şi la Tamaş, nimic nu mai poate surprinde. Îi iei aşa cum sunt sau renunţi la ei din vreme, neaşteptând scandal după scandal, escapadă după escapadă. S-a ales mereu prima variantă. Nici măcar cazurile de dopaj nu au putut frânge o carieră care l-a pus, măcar pe planul ăsta, pe Mutu alături de Maradona!
Pe acelaşi motiv de, să-i spunem, boemie, marele Gicu Dobrin a plecat de pe lumea asta doar cu amintirea de turist la Mundialul din Mexic '70. Iar poveşti de genul acesta au mai fost prin fotbalul nostru - şi nu numai. Unele au rămas neştiute, presa nefiind înainte şi întotdeauna în stare să-i dea în fapt pe cei care calcă pe bec, precum acum, când nici măcar nu ştim sigur dacă a fost vorba doar de o abatere de la program sau de un chef. Oricum ar fi însă, e luată, Mutu şi Tamaş nu joacă împotriva Franţei. Aici e aici, de aceea ne întrebăm iar: ne permitem?
Decizia excluderii pare firească celor mai mulţi, deşi unii cred că se cuvenea o altă măsură, precum arderea la buzunar. Dar după ce a căzut meciul cu Argentina, ce o mai fi trebuit să fie ţinuţi la lot jucători de clasă pentru partida cu cea mai slabă naţională din lume? Ei nu aveau nici un fel de motivaţie (egalarea sau depăşirea unui record al "Regelui" Hagi contează pentru statisticieni, iar Mutu nu se numără printre aceştia). Şi s-au plictisit să aştepte cuminţi startul cu San Marino - ce, ei sunt Chipciu sau Strătilă?! Au întârziat la program, ştim. Au dat-o pe alcool, asta nu ştim cert. Sigur e că fără Mutu şi Tamaş naţionala a fost doar o ceată de băieţi alergând o băşică, nicidecum o Echipă onorabilă de fotbal. Şi asta doare şi sperie înainte de a lua în piept cocoşii, care ameninţă să transforme sărbătoarea inaugurării noului stadion-bijuterie a Bucureştiului într-o amintire cu gust amar.
George PLAURIAN