Da, recunosc, am spus și am scris că Franța nu are șanse în finala Cupei Mondiale. Dar tot la fel de cinstit trebuie mărturisite emoțiile prin care i-au trecut "cocoșii" pe McCaw & comp până să ridice trofeul.
Finala rugbyului mare n-a mai însemnat show-ul oferit în grupă de către All Blacks. Aceasta, și pentru că francezii au schimbat nu numai tradiționalul echipament tricolor, ci chiar au arătat că formează o mare echipă, care a pregătit în cel mai mic amănunt aspra bătălie. Fiindcă asta a fost duminică 24 - o încrâncenare pilduitoare, cu un deznodământ așteptat de cei mai mulți, dar la scor de miuță, 8-7 (5-0). Un 1-0 suficient pentru încununarea unui XV cu rădăcini în populația baștinașă maori, o echipă de autentici războinici pe terenul de sport, asemenea strămoșilor care porneau luptele pentru viață strigând conștienți "este moarte/este moarte/pentru toți/pentru toți".
Noua Zeelandă a câștigat pe grămadă (un pilier cu nume interesant, Woodcook, i-a semnat eseul), tactic și prin placaje ce pot culca și granitul. Se putea desprinde dacă avea și om în formă de șut, schimbând de altfel transformerul, ceea ce i-a și permis să se ducă la 8-0. Pentru a rezista apoi furiei în alb, francezii încercând iar și iar să deschidă, să joace la mână. S-au apropiat la 7-8, cu o jumătate de oră înainte de final, dar totul, parcă și timpul, s-a oprit acolo. Și probabil că, de mai dura vreo două zile, stânca răsărită din marele Ocean tot ar fi rezistat!
Noua ordine mondială a terenurilor cu hașuri este, de fapt, o repunere în drepturi, după mai bine de două decenii, a echipei de la capătul lumii, care a schimbat fața jocului inventat mult mai aproape de noi. O echipă ce reprezintă o națiune mică (mult mai mică decât o Franță), pentru care rugbyul reprezintă ceva atât de mare încât nici viața nu poate fi concepută fără buclucașa minge țuguiată.
Bronzul a rămas tot la Antipozi. Australia a câștigat un meci de neuitat, cu cea mai merituoasă învinsă cu putință, micuța Țară a Galilor. "Cangurii" se desprinseseră la 21-11, cu 2-1 la eseuri, pe fondul picăturilor de plumb care îngreunau bocancii britanicilor responsabili cu șutul (au reușit să transforme doar jumătate dintre oportunități). Dar urmașii celor îi făceau mari pe românii în deceniile 8-9 au oferit un final de meci entuziasmant, de interzis cardiacilor: au uitat de picior, au jucat numai la mână, reușind un șir de fixări care parcă nu se mai termina. Nebunie curată, artă sportivă pură, însă numai egal la eseuri, 21-18 pentru australieni.
TVR, lasă-ne! Nici măcar un asemenea eveniment planetar nu a smuls din amorțeală televiziunea zisă națională. Ceea ce a însemnat că o mare de români nu au putut să vadă transmisiunile de la Antipozi. E drept, imaginea și comentatorul de la Digi, Radu Constantin, au fost la înălțimea momentului. Ne-a uimit doar alegerea făcută de Răducu' lui tătucu' (e vorba de fiul marelui formator de rugbyști Vasile Constantin, supranumit Mao), invitând alături de el la microfon un agramat. Când există un Morariu - chiar doi, Viorel și Octavian, băiatul fiind acum însuși șeful olimpismului -, sau un Dumitru Mihalache, ca să amintim doar foști președinți ai federației, tu apelezi la unul care vorbește de "olblaci", de "obstrucție ilicită" și așa mai departe?!?
George PLAURIAN