L-am revăzut pe sticlă. E unicul român care a biruit în fotbalul socialist pentru ca apoi să câștige de toate - trofee, glorie, avere - și în
iadul capitalist.
Este tot el, Mircea Lucescu, dar parcă-i altul decât cel purtat de aripa amintirii - un străin pentru boema sportivă dâmbovițeană, aterizat parcă în fotbal din lumea jocului de derbedei practicat de gentlemani, cu statură intelectuală la care ajungea numai vreun Cornel Dinu (de unde, poate, și râca dintre ei). Prototip al căpitanului de echipă, pe urmă antrenor pornit în crunta aventură a meseriei pe când purta încă crampoane și îmbrăca tricou de titular, a gustat mierea implinirii depline în ambele ipostaze. A învins în fotbal, a reușit în viață.
Acum, reapărut în public după ce a fentat
doamna cu coasa, poartă urmele întâlnirii dintre mașină și tramvai și pare altul nu fiindcă-i îmbătrânit brusc, vorbind mai anevoie ca altădată. Emană o nespusă, neascunsă tristețe. Se simte pe nedrept terfelit după întâmplarea de nedorit nici celor mai aprigi dușmani. Și-a recunoscut vina accidentului, nuanțând doar cum că vatmanul putea evita ciocnirea tablelor. Atât le-a trebuit amatorilor și provocatorilor de scandal, care i-au luat la puricat tot dosarul, scoțând de la naftalină și altă întâmplare nefericită - nu a lui Mircea, ci a fiului și nevestei acestuia!?
A fost operat, și nu prima sau a doua oară în viață, a stat destul pe pat de spital, dar rana ce-l doare e în altă parte decât pe vreun mușchi sau organ intern. E rană de suflet lovit și jignit, așa cum nu a mai purtat de când trăiește în altă lume, muncind cu folos de cupă europeană la un patron pe care "nu l-am auzit niciodată să critice un jucător" și care a găsit vreme, între afacerile de mare miliardar, să vină special - în două rânduri - la București doar pentru a-și vedea angajatul, antrenorul, prietenul.
Prețuit printre străini, Mircea Lucescu se simte acum străin la el acasă, deși n-a încetat să repete, mereu și oriunde, că este și rămâne român. N-a repezit sau jignit vreodată un jurnalist, precum a făcut iarăși , chiar deunăzi, un alt
nume uriaș din sportul românesc (dimpotrivă, i-a ținut în puf pe cei care l-au vizitat prin cele străinătățuri, dovedind acea generozitate pe care o socotește dispărută din performanța și viața României). Tocmai de aceea, el nu poate înțelege atacurile unor
presari, iar noi îi înțelegem tristețea, asigurându-l însă că prețuirea cuvenită celui mai titrat antrenor de fotbal de la noi rămâne de neclintit în anonimatul tribunelor pe care Mircea Lucescu le-a respectat dintotdeauna.
George PLAURIAN