Pentru ca fotbalul este și jucat, și judecat tot de oameni, una și aceeași pe fond întâmplare poate avea două soluții (ce să-i faci, și justiția care hotărăște nu soarta unei faze în iarbă, ci destine, mai intră-n eroare). Iacătă așa cum pe
San Siro și în
San Vaslui portarii se aruncă în picioarele atacanților, care cad la fel de răpuși precum spicele din lanurile porumboide, iar un arbitru român dă, altul suedez nu dă, prelungind la infinit - mai ceva decât pentru hamletiana întrebare - discuția pe seama lui
a fost sau nu a fost penalty?
Răspunsul e da pentru Grigorie, în varianta Marius Avram. Și cum patronul înfrânt nu mai sare la beregata judecătorului din teren, vorbind de "imprudența portarului, care se pedepsește", Rapidul revine pe șină, măcar în Cupă.
Răspunsul e nu în cazul Alexis, varianta Eriksson, nordicul cu inima rămasă nemișcată de magia fazei premergătoare, gândite în
laboratorul Guardiola. Astfel, Barca trebuie să se mulțumească doar cu remiză albă la Milan, deși statistica i-ar fi dat dreptul la zdrobirea adversarului: posesie 65%, de două ori mai bine la pase complexe, 17-5 șuturi la poartă, 55 de atacuri față de 22!
Fazele se duc, întrebările rămân, laolaltă cu rezultatele bătute în cuiele palmareselor. Ce-i clar e că Realul a spulberat minunea cipriotă. Sau că se petrece ceva tare curios cu fotbalul portughez, Benfica jucând cu Chelsea fără lusitani, care au apărut, în schimb, câte trei printre englezi și madrileni, patru la Apoel, ca să nu mai vorbim despre
importurile de aceeași marfă efectuate cu sârg în România. Sau cum e tot așa de sigur aportul involuntar al ex-giuleșteanului Andrade la succesul lui Bayern pe gazonul din Marseille.
Dar dacă nu ne-am întreba până nu mai putem dacă a fost sau n-a fost, ar mai stârni fotbalul atâta șuvoi de pasiune mereu vie? El este, în fond, viață. Iar
ea bate filmul, indiferent că unul se numește chiar astfel și a fost turnat, întâmplător, de fiul regizor al tatălui său fost arbitru, mare agricultor, patron de club.
George PLAURIAN