Vrăjeală și Meserie

    Trebuie că nu ați uitat cum plângeau steliștii după iarba lor de acasă când ciudatul conflict iscat între patron și Armată îi silea la turul stadioanelor pentru a face pe gazdele. Acum, cu lucrurile revenite la normal, Ghencea a gemut de lumulița strânsă pentru a-și vedea favorita prinsă din nou în hora cea mare. Dar la ce să-i folosească Stelei doar dorința din tribune dacă nema putirință pe gazon? Dacă nu o bagi în poartă nici atunci când portarul advers se arată gentil și te tot poftește s-o faci cu gafele sale, degeaba își consumă plămânii și răgușesc 25.000 de fani - publicul nu joacă, tot în ghete de Tatu, frați (adevărați) și cumnați (de conjunctură) rămâne sau piere visul de titlu, de prime fabuloase, de bănet european.

    Vasluiul a venit în Ghencea pentru rezultat și l-a scos, rămâne în cărțile celui mai zbuciumat campionat. N-a avut preocupări pentru estetică, milă de spectacol. Inacio Augusto și-a pus toată știința adunată în 25 de meciuri pentru Portugalia și lunga aventură de antrenor (15 echipe, titlu cu Sporting în 2000) în slujba unei idei sintetizată simplu: anihilarea lui Tănase, prudență defensivă, lovitură decisivă. Scenariu respectat, maurul-golgeter Wesley, pe serviciul subînțeles al lui Adailton, și-a făcut datoria iar - 11 meciuri, 11 boabe -, pa și pusi, rămâi sănătoasa cucoană (Steaua), îmi iau geamantanul și plec (îndărăt în Moldova, înainte spre titlu).

    Meseria a învins vineri... vrăjeala. Aceea cu care se știe cine a dat să aiurască de cap pe oricine se uită în gura lui, spre a încheia derbyul huiduit în timp ce făcea ceea ce se pricepe mai bine (bla-bla-bla la camerele și microfoanele care par a exista numai pentru el), plus cu limuzina bătută cu pietre.

    Tot meserie s-a vădit în meciul de dinainte de Ghencea pornită pe cântec și sfârșită în fluierături, din aceeași zi de vineri din Prier. La Ploiești, resuscitarea astralilor continuă, de parcă Mircea Rednic n-ar avea (și) diplomă de inginer metalurgist, ci vreo patalama de medic primar specialist în reanimarea unor suflete ce păreau pierdute în mediocritate. A patra partidă, zero eșec, a treia victorie, ultima fiind și cea mai prețioasă - asupra campioanei, în condițiile în care Oțelul deținea procentaj maxim la întâlniri directe.

    Un Fatai mai dăruit ca oricând echipei, un Spadacio senioral, un Oprsal revenit uimitor de pe drumurile prăfuite ale ligii secunde. Dar mai presus de toate e mutarea pe care Ioan Niculae a tot gândit-o, mai ceva decât Kasparov, până la limita-limitelor de timp: aducerea meseriașilor Rednic și Dinu Gheorghe, un cuplu antrenor-președinte cum puține pot fi. Iar Puriul își onorează porecla, impresionanta-i experiență însemnând, printre altele, punerea la treabă și în valoare a oamenilor cu care lucrează. De la foarte tânărul înțelept Mihai Teja la rutinații Silviu Lung-senior și Vali Sinescu, plus un preparator fizic prea modest în hărnicia și priceperea lui pentru a ieși în față - italianul Giovanni Melchiorre.

    O altfel de comparație între jocurile de vineri se poate face și în materie de arbitraj. Sârbii de la București și românașii de la Ploiești au fost cam la fel, adică impecabili. Atâta doar că Mazici și ai săi au costat 15.000 de euro, iar Hațegan et comp de vreo 5-6 ori mai puțin. Restul e... tăcere.