Până când cu scârța-scârța prin praful fotbalului nostru?

    Nici nu a început bine, că Liga 1 își și dă arama pe față. Cu o excepție-două, se joacă ca pe vremea lui Pazvante Chioru', de te apucă somnul în tribunele tot mai goale sau mai ales în fața televizorului (noroc în zilele astea de satisfacerea dorului de sport prin Olimpiadă, unde e inclusiv fotbal). Nu prea mai avem mașină de plimbat cu folos prin Europa, ne-am trezit iar la nivel de căruță, care scârție și ea, biata de ea!, prin praful de campionat. Loviți de criză sau scârțani din fire, patronii visează la cai verzi pe pereți - vorbesc de cupe continentale, dar măresc continuu numărul aricilor de la buzunare.

    Până și dinspre clubul celui mai bogat om din fotbalul nostru vin strigăte de foame. Citeam ieri undeva că nici măcar salariile de nimic ale personalului muncitor de la Astra nu se mai plătesc decât cu mare întârziere, în vreme ce echipa se scaldă-n mediocritate chiar atunci când întâlnește niște puști abia pătrunși în Liga 1. După ce a tot schimbat la antrenori, Ioan Niculae a renunțat și la vechiul său sfetnic Buduru, dându-i președinția  lui Dinu Gheorghe, care a "vămuit" la sânge lotul, fără ca prea ampla schimbare de lot să aducă și una la față, în joc.

    În fapt, de-o adevărată, realistă schimbare e tot mai mare nevoie pe ansamblul fotbalului românesc. O cere mai tot ce se petrece zi de zi, etapă de etapă. O necesită nivelul general al jocurilor,  chinurile prin care trec Severinul sau Iașul să facă fața pretențiilor - inclusiv de ordin financiar -, epuizantele deplasări efectuate cu "rata", tot mai abundentele cazuri de chemare la comisii pe motive de neonorare a obligațiilor contractuale. Desele greșeli de arbitraj (cele mai recente au privat Brașovul de victorie în meciul cu Dinamo) dovedesc cam același lucru: prea multe echipe, prea puțin "material" - uman, material, financiar.

    Zilele astea, președintele clubului cu cel mai eficient manageriat, dovedit de CFR, a reiterat public o idee care circulă tot mai insistent printre intimii fenomenului. Anume, nevoia de reducere a numărului de competitoare. După cum realist afirma Iuliu Mureșan, o formulă cu 16, chiar redusă la 14 echipe în prima ligă - completată prin revizuirea drastică a participării în eșaloanele inferioare - ar fi mult mai aproape de adevăr. Decât să ne dăm mari la UEFA că "uite ce masă de practicanți avem " și să ne ducem cu fundul gol prin Europa nu ar fi mai bine, mai logic, mai corect să concentrăm talentele (câte mai sunt) în mai puține cluburi, dar unele mai susținute material și moral?

    Revizuirea întregului sistem competițional și regândirea fotbalului profesionist prin adaptarea la realitatea vremurilor de criză ne mai pot încă salva de căruța amatorismului care bântuie prin praful tot mai amărâtului campionat de la noi!