Câți să fi auzit, măiculiță, de Damila Măciuca asta cu care însuși capul Ligii și, automat, subșeful Federației compară la minus valoarea adversarei de marți a "tricolorilor" ? Dar nici c-avem nevoie să fi auzit, și fără de asemenea
răutăcisme de mitici se știa din clasa pregătitoare ce poate naționala unui stat cu populația mai puțin numeroasă decât a Bistriței lui Tata Jean. Sigur că tot norodul aștepta victoria la scor ce a și venit, cumva chinuit, cu două
boabe date abia în extra-time. Una dintre ele, e drept, a dat culoarea meciului în rest plictisitor, oficial cu numele însă asemănător unui joc
foooarte amical, în care grija de căpătăi a protagoniștilor e să nu se accidenteze (culmea, inimosul Mățel era s-o pățească!).
La maxim s-a prezentat doar publicul, cel puțin prin numărul la care nu visa nici Nașu' federalu', de au trebuit suplimentate biletele, până la urmă ajungându-se la seara porților deschise. La mediu s-a situat gazonul, prestația de pe el fiind în genul "timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim". Ce spectacol poate să iasă când joci cu doi închizători și treaba cu driblingul e noțiune inabordabilă pentru știți dumneavoastră cine? Dacă nici la o asemenea întâlnire, dinainte câștigată, nu mergi pe atac și n-ai nevoie de un Sânmărtean măcar pentru desfătarea publicului atunci când să abordezi un meci la victorie? Poate cu Olanda, care i-a spulberat pe unguri lângă Dunăre, sau în infernul de la turci, unde estonienii nici nu mai trebuiau să plătească deplasarea, că tot scorul ăla era...
Maxim-ul a mai apărut, totuși, marți spre înnoptat. Unul în carne și oase, parcă predestinat prin nume să atingă niște culmi, fiind și botezat Alexandru, precum legendarul macedonean. Moldoveanul cizelat lângă capodoperile lui Brâncuși de meșterul Grig a făcut să ne merite tot efortul de a nu ațipi până să se gate jocul, faza golului de la
ora închiderii fiind una cum n-am mai văzut de mult la națională, demonstrând că talentul rar mai pătrunde printre "tricolori". Păcat doar că așa ceva se întâmplă din an în Paște, într-o vreme în care numai scopul contează, iar dacă Pițurcă face un 6-6 între posibil și realizat, cum izbutea și cu zarurile la tinerețea sa, trebuie să-i spunem bravo selecționerului, măcar cu jumătatea de glas a microbistului ce-și dorește și altceva când se uită la fotbal.
George PLAURIAN