In-cre-di-bil! Anticipat cu adevărat doar de marea revelație a antrenoratului din România sau de gurița ce nu mai tace a lui
Jiji, Steaua - Chelsea 1-0 este un rezultat care chiar s-a înfăptuit și face înconjurul tuturor
lumilor, nu numai a celei de a treia, în care binevoiesc să ne socoată încă Perfidul Albion & alți puternici ai erei. Prin el, un fotbal care abia își mai trage răsuflarea are parte de istorie cu parfum de performanță, acest 7 martie urmând să însemne mereu o dată scrisă cu roșu (și albastru), alături de una de mai '86, venită după alte isprăvi prea izolate, săvârșite de UTA și Dinamo. Să bați, în anul care numai de grație nu e 2013, câștigătoarea Ligii Campionilor mi se pare însă ceva greu de asemuit - e ca și cum un neaoș Becali ar putea ajunge vreodată să-i ia fața unui Abramovici în topul miliardarilor lumii. Iar fotbalul din ziua de zi e cam cu totul altceva decât pe vremea când Barcelona nu-l avea pe Messi și nici Realul pe Cr. Ronaldo, înfrângerea unei trupe care câștigă pe zi cât (nu) primește pe lună întreaga Ligă 1 fiind un eveniment posibil doar din an în Paști.
Blazați și îndoctrinați cu denaturări asupra realităților românești, englezii au primit o lecție de atitudine, de realism, sânge-n instalație, necăzut de izmene pe purtători de chiloți sportivi. Aplicând uimitor de lucid partitura tactică impusă de Reghe (antrenorul, nu prăjiturica omonimă), steliștii au jucat la așteptare, știind și crezând că vor găsi breșa în așezarea superechipei care, fie ea lipsită de Asley Cole, rămâne oricînd și oriunde aceeași nucă tare pentru orice măseluțe afectate de criză. Iar noua minune, greu de crezut a putea fi repetată după aceea din fața lui Ajax, a început să se contureze după ce "transplantul Rîpă", aprioric socotit nereușit, a dat primul semn de revitalizare, printr-o centrare ideală, la care doar adresantul a lipsit de la întâlnire. Dar o altă trimitere inspirată de minge, marca Latovlevici, l-a silit pe Bertrand să apeleze la soluția extremă - penalty bătut cu sete de "iubitul" lui Piți, acest Raul al românilor. Golul admirabilului
profesionist Rusescu, cel nepreferat de selecționer, a descătușat fantasticul public, care a cântat non-stop, mai ceva decât toți englezoii, de a ajuns să rostească Rafa Benitez cuvinte (tot) pentru istorie: "Nu știu dacă Steaua e atât de bună sau publicul a făcut-o să se autodepășească".
Fizic nu a stat deloc mai rău (cu Chelsea, model de pregătire la acest capitol!), posesie bună a avut, Tătărușanu și întreaga linie de fund au fost cum rar, dar foarte rar, s-a prezentat o echipă mioritică, rezerva Prepeliță a jucat ca un titular fără drept de apel,
maurul - Raul al nostru, nu spaniolul nemților - și-a făcut datoria. Toate astea și altele încă au făcut posibilă noua, marea minune din seara de neuitat, joi 7 martie 2013, când s-a scris istorie fotbalistică sub ochii noștri. Mulțumim, Steaua! Bravo, Steaua, Reghe,
Jiji! Indiferent de ceea ce va fi pe "Stamford Bridge".
George PLAURIAN