Arde Giuleștiul în așteptarea bătăliei cu Steaua. Plânge Malaga după furăciunea la care a fost supusă. Țopăie Nicu Vlad cu (alte) 12 medalii europene puse de către Martin, Andrieș, Toma, Lepșa, Croitoru pe pieptu-i de aramă și de mare campion ajuns mare șef în lumea halterelor sale.
Ei și, ce contează acestea, câte și mai câte la prea puține ore de la victoria de răsunet înlăcrimat a handbalistelor Oltchimului? Renăscută uimitor din cenușa înfrângerii de acasă, echipa vâlceană ne-a purtat din iad în paradis și iar în infern în meciul despre care s-a zis că este pentru propriul destin. A condus cap-coadă, s-a apărat cel mai adesea ca la carte, a făcut spectacol, a arătat eroism, a ținut în mână 59 de minute cartea calificării în marea finală, a învins. Ne-a făcut să o iubim și să-i mulțumim, iarăși, când s-a dus la patru, la cinci, ba chiar la șase goluri avans (22-16 în minutul 49, 24-18 după alte două minute!) și nu în fața oricui, ci a superechipei din Gyor. Și asta în deplasare, la Veszprem, orașul ascensiunii și sfârșitului cumplit al lui Marian Cozma, unde a silit la tăcere prelungă un public înflăcărat, umplându-l de respect până spre finalul de comă...
...de comă, da!, fiindcă numai intrarea într-o asemenea stare ar putea explica tot ce s-a putut petrece cu ditamai internaționala franceză Pineau (până atunci formidabilă) de a scăpat mingea din mână la 24-21 în 54:20, sau cum a ratat apoi jucătoarea numărul 1 a lumii pentru ca aceeași Bulatovici să comită și "pași", sau de unde s-a lăsat perdeaua întunericului peste ochi și minți la ultimul atac, irosit copilărește în minutul decisiv al semifinalei. În acele 340 de secunde, nu doar în ultimele 50, s-a pierdut agoniseala de 55 de minute în care Oltchim a strălucit prin apărare pilduitoare, prin eroismul portăriței cu fizic de gimnastă Navarro sau al mult dăruitei Oana Manea, prin faze de exemplificat frumusețea jocului în 7.
Nu știu, prieteni, dacă v-ați revenit din șocul produs de această victorie îndurerată, în care s-a jucat nu doar pentru accederea în finală, dar poate mai ales pentru soarta unei echipe fără pereche în România ultimilor ani. Eu unul recunosc că încă îmi vine să-mi smulg și ultimele fire de păr de pe creștet, însă tot găsesc puterea să strig și să scriu : prin ceea ce a arătat în seara înlăcrimată de joi, ca în atâtea alte rânduri, Oltchim merită, trebuie să existe pe mai departe!
Romaniansoccer.ro