România și aventurile ei de peste ocean (faza CONCACAF)

Echipa națională a României a disputat puține meciuri împotriva reprezentativelor din America de Nord și Centrală din motive politice și relativ istorice. De asemenea și poziția ei geografică, în unele momente nu i-a fost favorabilă disputării unor meciuri pe partea cealaltă a Oceanului Atlantic, din cauza cheltuielilor care se iveau privind transportul și asigurarea unei șederi decente.

Prima partidă a echipei naționale a României împotriva unei reprezentative CONCACAF, confederația ce reunește federațiile țărilor din zona amintită mai sus  a fost împotriva Cubei, chiar la începutul lui iunie în 1938 în prima fază a turneului final de Campionat Mondial de Fotbal organizat în Franța. Înainte de a detalia cu privire la acest meci, ediția din 1938 a fost doua ediție consecutivă cu etapă eliminatorie încă din prima fază a turneului final și a doua cu un miniturneu de calificare (prima fiind cu invitații din partea FIFA și pe o formă asemănătoare celei de azi cu grupe și împerecheri de locul 1, 2, cea din 1930). În 1934, România se calificase alături de Elveția dintr-o grupă de trei, iar în acestă ediție s-a calificat automat fără să joace vreun meci în grupa de calificare datorită retragerii Egiptului din competiție. Atunci din Europa s-au calificat 11 echipe (din totalul de 15 câte erau) față de ediția din 2014 când Europa va da 13 echipe dintr-un total de 32. Globalizare și fraternizare ar spune conul Blatter...

Revenim la prima partidă cu o echipă din CONCACAF. Aceasta a avut loc pe 5 iunie 1938 în prima rundă a turneului final de CM de fotbal, organizat în Franța. Meciul s-a jucat la Toulouse, pe stadionul Chapou, în fața a 6.707 de spectatori, fiind arbitrat de un italian pe nume Giuseppe Scarpi, asistat la margine de doi francezi - Ferdinand Valprede și Jean Merkcx.

Antrenorii Constantin Rădulescu și Alexandru Săvulescu au început cu următoarea echipă: Dumitru Pavlovici (Ripensia) - Rudolf Bürger (Ripensia), Vasile Chiroiu (Ripensia) - Vintilă Cossini (Rapid), Gheorghe Rășinaru (Rapid), Ladislau Raffinsky (Rapid) - Silviu Bindea (Ripensia), Nicolae Kovacs (C) (CAO Oradea), Iuliu Baratky (Rapid), Iuliu Bodola (Venus), Ștefan Dobay (Rapid). * În arhiva FIFA este trecut Coloman Braun-Bogdan ca și selecționer, deși fusese convocat ca jucător (de la Juventus București) pentru turneul din Franța, unde nu a apucat să evolueze. După cum se vede, majoritatea echipei era formată din jucători rapidiști - 5, echipă deținătoarea a Cupei în acel an, care și-a păstrat trofeul 10 zile după meci, și jucători timișoreni - 4 de la Ripensia, campioană în acel an chiar în fața Rapidului în luna august, când a câștigat finala campionatului. De partea cealaltă, Cuba antrenată de Jose Tapia a început cu Benito Carvajales - Jacinto Barquin, Manuel Chorens (Cap) - Joaquin Arias, Jose Antonio Rodriguez, Pedro Manuel  Berges -  Jose Magrina, Tomas Fernandez, Hector  Socorro, Juan Tunas, Mario Sosa.

Primul meci s-a terminat cu o remiză arătând ca o partidă extrem de disputată, marcându-se numai puțin de șase goluri (început la ora 17:00), 3-3 în 120 de minute, după ce la pauză era 1-1 și la finalul celor 90 de minute era 2-2. Bindea a deschis scorul în minutul 30, ca apoi Socorro să egaleze la sfârșitul primei reprize. Cu 5 minute înaintea timpului regulamentar, cubanezii veneau în avantaj după un gol al lui Jose Magrina. Cu puțin timp înainte de expirarea timpului, Iuliu Bodola (aflat la meciul 40) egala la 2 și trimitea meciul în prelungiri. Cel care a deschis scorul, cubanezul Socorro readuce Cuba în avantaj în minutul 103, ca după 3 minute, Ștefan Dobay să închidă tabela cu un scor de egalitate.  Scor final 3-3. Rezultatul fiind unul de egalitate, s-a trecut la rejucare, loviturile de departajare nefiind la acel moment un criteriu de a decide o câștigătoare a unui meci (primul meci la un turneu final decis la penaltiuri a fost semifinala CM 1982 din Spania dintre Germania și Franța). Era pentru a treia oară la un CM când se decidea rejucarea unui meci terminat la egalitate după Italia – Spania 1-1 (1-0 rejucare) – 1934 și Germania – Elveția 1-1 (2-4 după rejucare) – 1938.

Meciul al doilea s-a disputat după patru zile pe același stadion în fața a 7.536 spectatori cu începere de la ora 18:00, fiind arbitrat de această dată de un german – Alfred Birlem, ajutat la cele două margini de doi francezi – Pierre Capdeville și Paul Marenco; pentru cine e pasionat, să reamintim că vorbim de anul 1938, când Germania nazistă se pregătea de WWII și care a ocupat militar Franța între 1940 și 1944. Antrenorii Constantin Rădulescu și Alexandru Săvulescu au început cu următoarea echipă: Robert Sadowski (AMEFA Arad) - Rudolf Bürger (Ripensia), Iacob Felecan (Victoria Cluj) – Andrei Bărbulescu (Venus), Gheorghe Rășinaru (Rapid), Ladislau Raffinsky (Rapid) – Ionică Bogdan (Rapid), Ioachim Moldoveanu (Rapid), Iuliu Baratky (Rapid), Iulian Prassler (AMEFA Arad), Ștefan Dobay (C) (Rapid). * În arhiva FIFA este trecut Coloman Braun-Bogdan ca și selecționer, deși fusese convocat ca jucător (de la Juventus București) pentru turneul din Franța, unde nu a apucat să evolueze, aceeași situație ca la primul meci.  De data asta regăsim 6 rapidiști, inclusiv căpitanul Dobay, iar un alt rapidist Raffinsky era la meciul 20. De partea cealaltă, Cuba antrenată de Jose Tapia a început cu Juan Ayra - Jacinto Barquin, Manuel Chorens (Cap) – Joaquin Arias, Jose Antonio Rodriguez, Pedro Manuel  Berges – Jose Magrina, Tomas Fernandez, Hector  Socorro, Juan Tunas, Mario Sosa.

Meciul a început bine pentru români, care deschiseseră scorul prin căpitanul echipei, rapidistul Ștefan Dobay în minutul 39, scorul de 1-0 menținându-se până în repriza a doua. În minutul 51, remarcatul partidei precedente, marcatorul unei duble, Hector Socorro și-a mai însușit un gol împotriva naționalei României, reușind să egaleze situația. Lovitura decisivă a venit în minutul 71 când Tomas Fernandez a adus Cuba în avantaj, unul care i-a asigurat calificarea în sferturile competiției, unde a fost învinsă cu 8-0 de Suedia, locul 4 la acea competiție după o finală pentru locul 3 pierdută în fața Braziliei (duel repetat și în finala mare a CM din 1958). Scor final 2-1.

Din motive lesne de înțeles, prima echipă a României nu a mai jucat cu nicio echipă din zona Americii Centrale până în 1964, însă meciul despre care voi menționa câte lucruri nu este trecut în palmaresul oficial al echipei naționale întreținut de Comisia de Istorie și Statistică a FRF-ului pentru că s-a desfășurat în cadrul unei competiții diferite de specificul FIFA – Jocurile Olimpice (a 18-a ediție organizată în Japonia la Tokyo). După cum se știe atât din statistică, cât mai ales din arhivele vremurilor, sportul era o metodă bună de propagandă a partidului și a regimului de atunci, iar Jocurile Olimpice era un prilej de a mai dinamiza un pic Războiul Rece prin diferite țări care prin performanțele lor stricau un echilibru negociat între SUA și URSS) și desăvârșeau cultul personalității pe plan local. Echipa națională de la acel turneu era formată numai din jucători legitimați la echipele bucureștene (Steaua – 7 (Jenei, S. Avram, Gh. Constantin, Koszka, Creiniceanu, Petescu, Pavlovici, Rapid – 6 (Greavu, Coe, Ion Ionescu, M. Andrei, Nic. Georgescu, E. Dumitriu), Dinamo – 5 (Datcu, Ion Nunweiller, Dumitru Ivan, Emil Petru, Pârcălab) ), cu două excepții – un portar – Stere Adamache venit de la Steagul Roșu Brașov și fundașul Bujor Hălmăgeanu (împrumutat de Steaua la Petrolul Ploiești); în acel Dinamo reușise dubla, Rapidul terminase pe locul 2, iar Steaua ajunsese în finala Cupei. România se afla în prima grupă, alături de Germania, Mexic și Iran. Echipa națională a terminat grupa pe locul doi după două victorii (cu Mexic și Iran) și un egal (cu Germania), calificându-se alături de Germania în sferturi, unde a fost învinsă de Ungaria cu 0-2, echipă ce a reușit la acea ediție să obțină medalia de aur – după 2-1 cu Cehoslovacia în finală. Un lucru amuzant e că echipa României a jucat două meciuri de consolare (cum s-ar spune) – neoficiale, pentru locul 5 – 4-2 cu Ghana și 5-1 cu Iugoslavia („omenie” cum s-ar traduce în vremurile actuale).

Revenim la ce ne interesează mai mult. Pe 11 octombrie 1964, am jucat primul meci din competiție împotriva Mexicului, una dintre țările reprezentative pentru CONCACAF alături de SUA la nivel de trofee și popularitate în media. Partida s-a desfășurat pe stadionul Omiya din Saitama (cu începere de la ora 14:00), în fața a 12.932 de oameni,  la centru arbitrând un japonez pe nume Yozo Yokohama, ajutat pe benzi de argentinianul Miguel Comesana și un compatriot Toshio Asami. Selecționerul Silviu Ploeșteanu a început cu: Ilie Datcu (Dinamo) – Ilie Gravu (Rapid), Ion Nunweiller (C) (Dinamo), Dan Coe (Rapid), Bujor Hălmăgeanu (Petrolul) – Emil Petru (Dinamo), Constantin Koszka (Steaua) – Ion Pârcălab (Dinamo), Gheorghe Constantin (Steaua), Ion Ionescu (Rapid), Carol Creiniceanu (Steaua). După cum se vede, singurul titular legitimat din provincie (temporar) era Hălmăgeanu, duelul titularilor bucureșteni fiind câștigat de Dinamo cu 4. De asemenea, rapidistul Greavu era la selecția cu numărul 10. De partea cealaltă, Mexicul antrenat de Ignacio Trelles a început cu: Ignacio Calderón – José Luis González, Efrain Loza, Guillermo Hernández – Miguel Galván – Felipe Ruvalcaba, Raúl Arellano – Albino Morales, Javier Fragoso, Ernesto Cisneros, Raúl Chávez.

Meciul a fost decis încă din prima repriză, perioadă în care echipa României a marcat 2 goluri la un interval de 25 de minute. Primul a fost Carol Creiniceanu, stelistul deschizând scorul în minutul 20; dinamovistul Ion Pârcălab a majorat scorul în minutul 35. Imediat după pauză, rapidistul Ion Ionescu a majorat diferența de goluri la 3, cu o reușită în minutul 46 (la primul gol pentru națională). Golul „de onoare” a venit în minutul 72 când Fragoso a micșorat din diferență. Scor final, 3-1.

Până în anii 90, România nu a mai jucat niciun meci cu echipe din această zonă geo-strategică  din rațiuni ușor de înțeles, mai ales din prisma influențelor vremurilor privind schimbările de regim, de relații diplomatice și implicit de regândire a unor strategii naționale, unele privind chiar sportul. Însă, tocmai după 1989 au urmat cele mai multe meciuri (ca și număr) împotriva unor adversari central-americani – numai puțin de 5 în 3 ani (cu Mexic și SUA).

Primul adversar din CONCACAF a fost chiar SUA, care în 1994 a fost gazda turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal. Pe 28 august 1991, într-un meci amical, România întâlnea reprezentativa similară a nord-americanilor pe stadionul „Municipal” din Brașov (la ora 17:00) în fața a 5.000 de oameni, avându-l la centru pe germanul Bernd Heynemann. Selecționerul Mircea Rădulescu a început partida cu: Florin Prunea (U Craiova) (schimbat în minutul 46 cu Bogdan Stelea – Dinamo) – Vasile Mănăilă (U Craiova), Adrian Popescu (U Craiova), Emil Săndoi (U Craiova), Dorinel Munteanu (Dinamo) – Sorin Vlaicu (Poli Timișoara), Ioan Timofte (FC Porto) (schimbat în minutul 60 cu Adrian Pigulea – U Craiova), Dorin Mateuț (Dinamo) (schimbat în minutul 46 cu Sebastian Moga – Dinamo), Ilie Dumitrescu (Steaua) (schimbat în minutul 46 cu Pavel Badea – U Craiova) – Marius Lăcătuș (Căp) (Real Oviedo), Gabi Balint (Real Burgos) (schimbat în minutul 60 cu Romulus Buia – FC Maramureș). După cum se observă, Universitatea Craiova avea cei mai mulți jucători folosiți – 6 (dintre care 4 titulari – toți în defensivă). În acest meci au debutat Vasile Mănăilă, Adrian Pigulea (care au rămas la o singură partidă) și Romulus Buia la națională. De partea cealaltă, S.U.A. antrenate de Velibor Milutinović au început cu: Tony Meola (C) – Paul Caligiuri, Desmond Armstrong, Marcelo Balboa, Fernando Clavijo – Brian Quinn, Chris Henderson (schimbat în minutul 67 cu Troy Snyder), Bruce Murray, Janusz Michallik – Hugo Perez, Eric Wynalda (schimbat în minutul 56 cu Dominic Kinnear).

Scorul a fost deschis de Marcelo Balboa în minutul 40, iar tabela a fost închisă de Bruce Murray în minutul 58. A fost prima victorie a americanilor pe tărâm românesc la nivel de prim reprezentative de echipe naționale, cu 2-0.

Apoi, pe 26 august 1992, într-un meci amical, România întâlnea reprezentativa similară a central-americanilor din Mexic pe stadionul „Național” din București (la ora 20:00) în fața 8.000 de oameni, avându-l la centru pe italianul Arcangelo Pezzella ajutat la linii de compatrioții F. Andreozzi și Domenico Ramicone. Selecționerul Cornel Dinu a început cu: Florin Tene (Dinamo) – Constantin Varga (Timișoara), Emil Săndoi (Căp) (U Craiova), Gheorghe Mihali (Dinamo), Dorinel Muntenau (Dinamo) – Marius Cheregi (Dinamo), Romulus Buia (FC Maramureș) (schimbat în min. 64  cu Basarab Panduru – Steaua), Daniel Timofte (Dinamo), Ilie Dumitrescu (Steaua) (schimbat în min. 84 cu Tibor Selymes – Dinamo) –  Ionel Gane (U Craiova), Gábor Gerstenmájer (Dinamo) (schimbat în minutul 46 cu Ovidiu Hanganu de la Dinamo, care la rându-i i-a lăsat locul lui Ilie Stan de la Steaua). Per total, au evoluat 8 dinamoviști, dintre care 6 titulari – lucru ușor explicabil ținând cont de istoria sportivă a selecționerului. Trei internaționali au debutat în acest meci – Florin Tene, Tibor Selymes și Ilie Stan (toți cu funcții de antrenor la Dinamo și Steaua în ultimii 2 ani) și Constantin Varga (care a marcat la singura partidă pentru națională). De partea cealaltă, Mexicul antrenat de Cesar Luis Menotti (antrenorul campioanei mondiale din 1978 – Argentina) începea cu: Jorge Campos – Roberto Esparza (73 schimbat cu Claudio Suarez), Juan Hernández, Marcos Ambriz, Francisco Ramírez - Miguel España (Cap), Manuel della Torre (schimbat în minutul 63 cu Marcelino Bernal), Alberto García (schimbat în minutul 46 cu Francisco Uribe), Gonzalo Farfán (schimbat în minutul 46 cu Alberto Coyote) – Carlos Hermosillo, Eduardo Espinoza.

Scorul a fost deschis la sfârșitul primei reprize de Constantin Varga, ca apoi în minutul 84 să fie majorat de Ilie Dumitrescu – aflat atunci la primul gol pentru echipa națională. Veți vedea în rândurile următoare că nu este deloc întâmplătoare intersecția lui Dumitrescu cu Mexicul (jucând doi ani în Mexic pentru CA America și Atlante FC). Pentru Cornel Dinu a fost a patra victorie consecutivă la națională

În 1993, România își continua turul amicalelor cu echipele nord-central-americane, de data asta ducându-se pe teritoriul SUA pentru prima dată în istoria fotbalului românesc la nivel de meciuri internaționale. Pe 7 februarie 1993, România era oaspetele americanilor într-un meci amical disputat pe terenul Meredith al stadionului Harder din Santa Barbara arbitrat de localnicul Arturo Angeles. Gazdele antrenați de același Bora Milutinovici au început: Brad Friedel – Fernando Clavijo (schimbat în minutul 86 cu Jeff Agoos), Janusz Michallik (schimbat în minutul 46 cu Desmond Armstrong), Mike Lapper, Marcelo Balboa – Paul Caligiuri, Chris Henderson, Dominic Kineear, Mike Sorber – Eric Wynalda, Peter Vermes (schimbat în minutul 46 cu Joe-Max Moore). De partea cealaltă, echipa antrenată de Cornel Dinu arăta astfel: Florin Prunea (Dinamo) – Silvian Cristescu (U Craiova), Emil Săndoi (C) (U Craiova), Cătălin Necula (Sportul), Dorinel Munteanu (Dinamo) – Daniel Timofte (Dinamo), Ovidiu Stângă (U Craiova), Dănuț Moisescu (U Craiova), Costel Pană (Dinamo) (schimbat în minutul 58 cu Gheorghe Ceaușilă – Sportul) – Ovidiu Hanganu (Dinamo) (schimbat în minutul 86 cu Ionel Gane – U Craiova), Ilie Dumitrescu (Steaua). Cele două echipe cu cei mai mulți jucători folosiți erau U Craiova și Dinamo (ambele cu 5, Dinamo avându-i pe toți din prima echipă). Dinamoviștii Prunea și Hanganu erau la meciul 10 pentru națională. Tot al 10-lea era și meciul lui Dinu pe banca echipei naționale.

Meciul a fost unul echilibrat, deși scorul a fost deschis relativ repede de S.U.A. care se afla în acel moment în postura de țară gazda a unui turneu de mare amplitudine ce avea să aibă loc anul imediat următor. Kineear a marcat în minutul 2, dar până la pauză, același Ilie Dumitrescu care a înscris și împotriva Mexicului a egalat situația (min. 39), scorul stabilit de el fiind și cel final. Scor final 1-1.

Puține zile mai târziu, pe 10 februarie 1993, România întâlnea vecinii americanilor – mexicanii într-un amical disputat pe stadionul „Technologico” din Monterrey în fața a 40.000 de oameni, avându-l la centru pe arbitrul local Antonio Mendoza. Gazdele antrenate de Miguel Barón  începea cu: Jorge Campos (în minutul 63 a fost schimbat cu  Eduardo Espinoza) - Juan Hernández, Abraham Nava, Juan Ramírez – Marcos Ambriz, David Patiño (schimbat în minutul 27 cu Miguel España), Alberto García (schimbat în minutul 80 cu Claudio Suarez), Luis Salvador (schimbat în minutul 27 cu Javier Cruz) - Hugo Sánchez, Benjamín Galindo (schimbat în minutul 63 cu Alejandro García).

Selecționerul Cornel Dinu i-a trimis pe teren pe: Florin Prunea (Dinamo) (schimbat în minutul 46 cu Florin Tene – Dinamo) – Silvian Cristescu (U Craiova), Cătălin Necula (Sportul), Emil Săndoi (C) (U Craiova), Tibor Selymes (Dinamo) – Costel Pană (Dinamo) (schimbat în minutul 67 cu Gheorghe Ceaușilă – Sportul), Daniel Timofte (Dinamo) (schimbat în minutul 87 cu Gheorghe Mihali – Dinamo), Dorinel Munteanu (Dinamo) – Iilie Dumitrescu (Steaua), Ovidiu Hanganu (Dinamo) (schimbat în minutul 82 cu Ionel Gane – U Craiova), Ovidiu Stângă (U Craiova) (schimbat în minutul 83 cu Dănuț Moisescu – U Craiova). Cei mai mulți jucători folosiți veneau de la Dinamo (8 dintre care 6 titulari).

Scorul a fost deschis de către gazde prin Galindo în minutul 35, iar în repriza secundă mexicanii și-au asigurat victoria cu golul lui Cruz din minutul 54. Practic, și-au luat revanșa față de înfrângerea cu 2-0 din anul precedent; de atunci până în prezent nu s-au mai întâlnit la nivel de selecționate de fotbal naționale.

Anul 1994 a reprezentat un apogeu pentru fotbalul de echipă națională în România, mai ales prin parcursul din SUA, unde au reușit să ajungă până în sferturi, unde au fost eliminați de Suedia la loviturile de departajare. Și totuși, interesant e că în acel an (deși se știa componența grupelor), România și SUA s-au întâlnit de două ori (prima dată într-un meci amical înaintea partidei oficiale din grupele turneului final). De data asta, România a reușit să izbăvească. După acel moment a mai întâlnit o singură echipă din acestă confederație, Hondurasul în 2010.

Să revenim la întâlnirile româno-americane (cele de fotbal). Tot într-o lună de iarnă, pe 13 februarie 1994, de data asta pe teren neutru în cadrul unui turneu amical – Cupa Carlsberg, România a întâlnit SUA pentru a treia oară în mai puțin de doi ani și jumătate pe stadionul Hong Kong (meciul decidea locul 3 în cadrul acelui turneu sponsorizat) în fața a 6.000 de oameni (ora 15:00) având la centru un arbitru local – Pang Cham Kai.  De altfel a fost primul meci amical pe care l-a disputat în acel an 1994 dintr-o serie de 7 până la turneul final – reușind 4 victorii, 2 egaluri și o înfrângere.

Anghel Iordănescu, selecționerul României la acea partidă a început cu: Florin Prunea (Dinamo) – Zoltan Kadar (Dinamo), Gheorghe Mihali (Dinamo), Daniel Prodan (Steaua), Dorin Zotincă (Inter Sibiu) (schimbat în minutul 88 cu Ilie Stan) – Basarab Panduru (Steaua), Leo Grozavu (Dinamo), Corneliu Papură (U Craiova), Constantin Gâlcă (Steaua) – Radu Niculescu (Inter Sibiu), Ilie Dumitrescu (C) (Steaua) (schimbat în minutul 85 cu Gheorghe Craioveanu – U Craiova).  De notat faptul că a fost primul meci în care doi fotbaliști legitimați la o echipă din Sibiu au fost titulari – Zotincă și Niculescu, debutanți la acea partidă, iar echipa cu cei mai mulți jucători folosiți era Steaua – 5. În afară de sibienii amintiți mai devreme, îi putem aminti Leo Grozavu și Corneliu Papură, aflați și ei în aceeași postură.

Americanii antrenați de sârbul Velibor Milutinovici arătau astfel: Tony Meola (C) – Marcelo Balboa, Mike Lapper, Desmond Armstrong, Alexi Lalas – Thomas Dooley (schimbat în minutul 66 cu Brian Quinn), Mike Burns, Chris Henderson, Coby Jones – Hugo Perez, Joe Max-Moore (schimbat în minutul 51 cu Janus Michallik). Meciul a fost unul echilibrat după scor. Ilie Dumitrescu a deschis scorul în minutul 7, iar Marcelo Balboa a egalat imediat după 7 minute. La pauză s-a intrat cu scorul de 1-1 și s-a menținut până cu 5 minute înainte de final. Atunci, de la 11 metri, Ilie Dumitrescu a trecut România în avantaj și a adus prima victorie în fața SUA din istoria României.

Meciul cel mai important (ca miză și ca expunere) a fost cel din grupa A  a turneului final al ediției 15 a Campionatului Mondial de Fotbal, organizat chiar pe teritoriu american, de pe 26 iunie 1994, când România a învins gazda chiar la ea acasă cu 1-0 prin golul lui Dan Petrescu în minutul 18. Partida s-a disputat la ora 16:00 pe stadionul Rose Bowl din Pasadena în fața a 93.869 de spectatori avându-l la centru pe olandezul Mario Van Der Ende asistat la linii de Jan Dolstra și Gordon Dunster (ultimul din Australia), rezervă de arbitru fiind un sirian – Jamal Al Sharif. Echipa României antrenată de Anghel Iordănescu arăta astfel: Florin Prunea (Dinamo) – Dan Petrescu (Genoa CF), Miodrag Belodedici (Valencia) (schimbat în minutul 88 cu Gheorghe Mihali - Dinamo), Gheorghe Popescu (PSV Eindhoven), Daniel Prodan – Tibor Selymes (Cercle Brugge), Ionuț Lupescu (Bayer Leverkusen), Dorinel Munteanu (Cercle Brugge), Gheorghe Hagi (Căp) (Brescia Calcio) – Ilie Dumitrescu (Steaua), Florin Răducioiu (AC Milan) (schimbat în minutul 83 cu Constantin Gâlcă – Steaua). De remarcat că 8 titulari vin de la echipe din afara României, iar echipa românească cu cei mai mulți titulari era Steaua cu 2 + 1 rezervă care a intrat. Pe parcursul partidei Răducioiu (62) și Petrescu (73) au fost avertizați cu un cartonaș galben.

La rându-i, echipa sârbului Milutinovici începea cu: Tony Meola (C) – Fernando Clavijo, Marcelo Balboa, Alexi Lalas, Paul Caligiuri – Tab Ramos (schimbat în minutul 64 cu Coby Jones), Mike Sorber (schimbat în minutul 75 cu Roy Wegerle), Thomas Dooley, John Harkes – Eric Wynalda, Ernie Stewart. La ei au primit cartonaș galben – Harkes (41) și Clavijo (48).  Acest meci, fiind ultimul din grupă, i-a dat prilejul României să termine această fază pe locul 1 și să se califce alături de Elveția în optimi.

După această amintire frumoasă, trebuie să punctăm ultimul aspect al avancronicii noastre, cunoscutul și apreciatul (în mod cinic și ironic, pe bună dreptate) meci de presă – victoria cu 3-0 din 2010 în fața Hondurasului. Partida a avut loc pe 5 iunie 2010, într-un turneu amical disputat în Austria cu puțin spectatori – 150 de oameni, arbitrul fiind un localnic Gerhard Grobelnik. Selecționerul Răzvan Lucescu (criticat la acea vreme pentru rezultatele oficiale) începea astfel: Bogdan Lobonț (Roma) (schimbat în minutul 83 cu Silviu Lung Jr. – U Craiova) – Ovidiu Dănănae (U Craiova), Gabriel Tamaș (West Bromwich) (schimbat în minutul 79 cu George Galamaz – Unirea Urziceni), Dorin Goian (Palermo), Răzvan Raț (Șahtior) (schimbat în minutul 84 cu László Sepsi – Timișoara) – Răzvan Cociș (Timișoara) (schimbat în minutul 46 cu Tiberiu Ghioane – Dinamo Kiev), Mirel Rădoi (Căp) (Al Hilal), George Florescu (Alania Vladikavkaz), Ciprian Deac (Oțelul Galați) (schimbat în minutul 82 cu Mihai Răduț – Internațional Curtea de Argeș) – Marius Bilașco (Unirea Urziceni), Daniel Niculae (AJ Auxerre) (schimbat în minutul 67 cu Nicolae Dică – CFR Cluj). Au fost avertizați Florescu (72) și Dică (78). Acest meci a fost cel de debut pentru portar Silviu Lung Jr. la națională.

Reprezentativa Hondurasului antrenată columbianul Reinaldo Ruenda și calificată la turneul final a Campionatul Mondial organizat în Africa de Sud din 2010 a început cu: Donis Escober - Sergio Mendoza, Víctor Bernárdez (în minutul 39 a fost schimbat cu Osman Chávez), Emilio Izaguirre, Maynor Figueroa – Ramón Núnez (schimbat în minutul 46 cu Roger Espinoza), Wilson Palacios (schimbat în minutul 68 cu Danilo Turcio), Amado Guevara (Cap), Julio César de León (schimbat în minutul 59 cu Carlos Pavón) – David Suazo, Georgie Welcome. Bernandez a fost singurul avertizat – 33. Meciul a fost câștigat clar de România după ce în prima repriză Daniel Niculae (min. 20) și George Florescu (min. 45) au trecut echipa în avantaj, scorul final fiind decis de Mirel Rădoi din penalti cu un sfert de oră înainte de final. Pentru Florescu a fost primul și singurul gol de până acum la națională

Ca detalii particulare pentru meciul de marți, partida cu Trinidad Tobago surprinde următoarele detalii: Petrolul Ploiești are doi jucători convocați la echipa națională și are șansa să trimită doi jucători în același timp în teren după mai bine de 46 de ani – când Alexandru Boc și Gheorghe Florea făceau cuplu în defensiva naționalei antrenate de Bazil Marian pe terenul celor din Uruguay (într-un 1-1) – ianuarie 1967; jucătorul cu cele mai multe selecții legitimat și convocat de la Petrolul este fostul fundaș stânga Mihai Mocanu (un constănțean la origine) cu 33 de meciuri la națională din postura de ptrolist. Dacă va reuși să marcheze, primul gol pe care îl va înscrie va fi al 10-lea pentru Torje la naționala de fotbal. De asemenea, dacă Marica va reuși o dublă va ajunge la 20 de goluri și îi va egala pe Ilie Dumitrescu și Ștefan Dobay. Că tot ați auzit numele lui Ilie Dumitrescu atât de des, acesta a marcat aproape un sfert din goluri împotriva naționalelor CONCACAF (4).

Înainte de final, vreau să notez pe scurt performanțele naționalei din Trinidad & Tobago. Cea mai mare performanță o reprezintă calificarea la turneul final de CM din 2006 organizat în Germania, unde a reușit să termine grupa pe ultimul loc într-o grupă cu Anglia, Suedia și Paraguay cu un punct (câștigat chiar în prima etapă, în fața Suediei cu Ibrahimovici și Larsson titulari) cu olandezul Beenhakker antrenor. Pe plan continental, cea mai bună performanță datează din 1973 când au ajuns până în finala Gold Cup și în semifinale în 2000. De asemenea, deține cele mai multe trofee de Cupa Caraibelor – 8 trofee din 16 ediții (fix jumătate), iar în ultimul an – 2012, au pierdut trofeul organizat în Antigua și Barbuda în fața Cubei. Cel mai selecționat jucător din istorie este Angus Eve cu 117 meciuri și golgheterul all-time e Stern John cu 70 de goluri. Singurul jucător care a rămas din lotul din 2006 este Chris Birchall, actualmente la englezii de la Port Vale.