MarEca!

    Ce mai contează că Mutu a fost sărit din schemă, că suporterii unguri au marcat cu foc și oale sparte periplul lor, că Pițurcă a fost bălăcărit apriori (tocmai vă invitam să onorați îndemnul lui Ioanițoaia de nu trage în el)? Și ce dacă n-am rupt inima târgului UE cu vreun joc colectiv de stat mâța-n coadă, toate cele trei boabe fiind rodul unor sclipiri individuale, dintre care una singură - cea a lui Tănase - a posedat și arma(arta) aceea a driblingului, atât de dragă contemporanilor și urmașilor lui Dobrin sau Hagi? Dar ce, marele Carol Robert de Anjou n-a scăpat teafăr de la Posada, acum șapte secole, numai fiindcă s-a deghizat în oștean de rând al sclifositei sale superarmate, decimate de cataroaiele Bucegilor? Și atunci, și acum, mereu - dar, știți, mereu!- pentru istorie contează rezultatul dintr-o dispută. Și cum în vinerea asta de septembrie a fost consemnat un prea puțin scontat scor de forfait, peste ani va rămâne doar amintirea unui meci de fotbal în care România a zdrobit Ungaria.

    Am bătut o echipă de care ne-am temut prea mult, naivă si fără alură, rămânând in cărțile pentru Brazilia, așa cum era in logica lucrurilor, dacă nu ne lua cu tremuratul după momentele acelea în care "tricolorii" au dat mâna cu penibilul. Selecționerul a tăcut și a făcut tot după capul lui. A dat șase-șase, poartă-n casă, cum știe prea bine din alte jocuri ce-l pasionează și ne-a închis gura cu acest 3-0. Mai ales insistența lui de a titulariza un jucător fără echipă, împotriva conceptelor și a părerilor majorității, i-a dovedit norocul de acum proverbial (și mai mult de așa ceva).

    Nu numai că nu s-a simțit la el pauza competițională forțată de spiritu-i de afacerist, de fotbalist ce nu se vinde pe un pumn de parale, dar Marica a fost MarEca exact când naționala părea mai văduvită ca oricând de existența unui lider autentic. Profesionalismul lui indubitabil l-a făcut să intre un teren cu acel sânge în instalație pe care fotbalistul de rasă nu-l pierde nici atunci când stă, o perioadă, mai mult pe blog decât în iarbă. Execuția lui de killer din secunda o sută și ceva a meciului cu asemenea încărcătură (și riscuri, și posibile urmări, inclusiv pentru propria persoană!) a contat enorm pentru echipă, care a primit balonul de oxigen nemaipomenit de rapid. Golul izbăvirii ne-ar fi determinat oricum să-i iertăm lui toate irosirile și să-l mai slăbim cu ocara pe domn Piți, însă Ciprian s-a arătat vineri mai mult decât un golgeter pur-sânge. Tot el a fost pasatorul ideal pentru Pintilii, a cărui torpilă i-a trimis la reciclare pe nevinovații ungurași. Și tot el a atras fireasca pază asupra sa, creând astfel breșe pentru coechipieri. A fost mereu cu capul sus, găsind instantaneu locul unde trebuie să trimită mingea. A aprins focul și l-a întreținut continuu, cu spiritul lui de luptător veritabil.

    Golul lui Dodel va fi pomenit, probabil, mai des de românul iubitor de fentă. Dar fără descătușarea oferită de titularul fără club și jocuri în picioare nu putem ști cum s-ar fi renăscut speranțele de Rio. De aceea, măcar acum, la cald, să recunoaștem că vineri  fost meciul lui MarEca. Să recunoaștem și să-i mulțumim.