Noul sport naţional

    Un titlu celebru era odată "Toată lumea cântă, râde şi dansează". Ceea ce nu mai se mai potriveşte deloc, dar deloc!, românaşului de rând, silit de toate crizele pământului doar la eventuala repetare obsedantă a primului mare succes manelist - "Oooooooooooooo, viaţa mea!"...

    În schimb, acum toată lumea comentează, datul cu presupusul devenind la noi cel mai popular sport naţional. Şi cum, de la efectul razelor gamma asupra anemonelor până la (cu predilecţie!) fotbal formăm o teribilă oaste de priceputeni, trăncănim de zor, de pildă, pe seama facerii şi desfacerii naţionalei tricolore. Concluzia multora e simplă - "Piţurcă să ne lase", însă când devine chestiunea cu succesiunea la cârma lotului, contestatarii se împart în tabere câtă frunză, câtă iarbă. Până şi ideea de revenire a Regelui e la fel de mult combătută ca în societatea noastră per ansamblu, un fost fotbalist de mare talent (din categoria "brânză bună în burduf de câine") desfiinţându-l pe Hagi ca antrenor.

    În fond, şi cel mai vestit jucător român de pe mapamond, şi Boloni, Iordănescu sau alte nume des vehiculate la ora asta pentru postul de selecţioner au trecut pe la naţională. Cu toţii, inclusiv Tata Puiu, cel ce a realizat ceva cu adevărat memorabil, au lucrat însă cu acelaşi material superoriginal de fotbalişti. Nazuri, fiţe, escapade au existat mereu la nivel de "tricolori", ultimul caz care a făcut vâlvă nemaiavând cum să mai surprindă, tânărul stelist Iancu având predecesori, oho!, de pe vremea când părul făcea mere şi răchita micşunele. Să ne reamintim, din perioadă mai recentă, numai de Luţu - i se prezizese viitor de Hagiluţu, dar şi-a risipit talentul la fel de senin cum şi-a păpat banii, ajungând valet de lux - şi e suficient. Sau să luăm exemplul la zi al Prinţului: a trecut peste ostilitatea fanilor stelişti şi tocmai a dat recital o repriză, însă cum să mai pui bază pe un boem prea iubitor de graţii de Biancă?

    Ne dăm cu părerea că-i dreptul nostru, neputând accepta adevărul ce ne sufocă: purceaua e moartă-n coteţ, fotbalul românesc are nevoie de o revoluţie - pornind de la refacerea centrelor de copii şi juniori cu care ne mândream odinioară mai în fiecare colţ de ţară! Aşa, tot stând la palavre şi mulţumindu-ne să comentăm ceea ce debitează orice memeu, ne menţinem doar statutul de membrii ai cooperativei munca în zadar...

    Dar e nimica toată ceea ce se vehiculează în jurul gazonului prin comparaţie cu abureala atmosferei din politichia de Dâmboviţa. De exemplu, fără cea mai mică intenţie, am nimerit tot butonând pe telecomandă peste reluarea unei (aşa-zise) emisiuni la postul cel mai obedient puterii în stat (degeaba). Am zăbovit un pic - oricum, vă rog să mă scuzaţi pentru această nemernicie, mai mult decât merită un asemenea canal - pentru a observa cât  s-a putut (de)grada unul care pornit în jurnalism cu scârţa-scârţa pe hârtie în sport. Cel făcut celebru de Giovanni Becali prin îndemnul profund omenesc de a se mai spăla şi el la subţiori măcar o dată pe săptămână, îşi trăsese invitat pe măsura sa: unul brunet bine, cu trandafirie buză inferioară, îi ţinea isonul mai ceva decât o Blondă fatală unui preşedinte. Însă nu obedienţa uimea, cât tupeul ilustrului necunoscut aflat în vizită de lucru la cel mai polivalent gazetăraș (după propriile fantasme ale pițifelnicului). Tipul respectiv a comis bazaconii aproape la fiecare propoziţie, în top aflându-se însă afirmaţia că el, Neica Nimeni, a format şi plătit MII de ziarişti!?! Nici măcar Ioaniţoaia, ca să nu mai pomenim de Băcanu, Raeţchi sau Tolontan, nu au neruşinarea de a se lăuda cu aşa ceva...

    Cândva, se accepta că tot românul se pricepe la agricultură şi la sport. Mai nou, suntem toţi specialişti de clasă (poate aia din primară) în fotbal şi politică... Însă, cui prodest?