România va juca miercuri seara în Elveţia un meci amical cu naţionala Algeriei, lucru care la prima vedere nu spune nimic despre fotbal. Totuşi, istoria recentă ne-a arătat multe legături care pot fi discutate – dezbătute, dar nu există prea mult timp pentru un asemenea studiu. Însă, timid, vom încerca să punem câteva lucruri laolaltă ca să înţelegem perspectiva complexă.
Algeria este o componentă esenţială a regiunii africane Magreb, fiind cea mai mare ţară ca suprafaţă de pe teritoriul Africii şi a 10-a ţară de pe glob. Economic, algerienii se bazează pe resursele energetice ale hidrocarburilor; cea mai mare companie de petrol din Africa este una algeriană – Sonatrach. Ţinând de poziţia geografică, accesul la Marea Mediteraneană şi implicit la Oceanul Planetar îi facilitează un comerţ viabil economiei ţării prin relaţiile cu statele europene în ceea ce priveşte exportul energetic.
La nivel militar, sunt pe locul 2 după Egipt pe continentul african, dar cu cel mai mare buget pentru apărare de pe continent; de menţionat că aceştia dezvoltă un program nuclear paşnic de la începutul anilor 90. Stat independent din 1962, statul e semiprezidenţial bazat pe un regim autoritar.
Revenind la fotbal, fotbalul în Algeria este cel mai popular sport. Referitor la competiţiile internaţionale, naţionala Algeriei s-a calificat o singură dată la Jocurile Olimpice în 1980 din URSS, când Algeria a ajuns până în sferturi, fiind eliminată de locul 4 – Iugoslavia.
În acest an, Algeria va participa pentru a patra oară la un campionat mondial, până acum nereuşind să treacă de faza grupelor; în 1982 (Spania), 1986 (Mexic), 2010 (Africa de Sud) şi 2014 (Brazilia). De asemenea, naţionala Algeriei e prima şi singura echipă naţională africană care s-a calificat de două ori consecutiv la un Mondial.
La nivel continental, echipa naţională a participat la jumătate din turneele finale ale Cupei Africii pe Naţiuni – 15 (din 29), reuşind patru ori să fie în primele trei – locul 1 în 1990, locul 2 în 1980 şi locul 3 în 1984 şi 1988. La nivel regional, echipa naţională a terminat de trei ori în primele trei – mai exact la Jocurile Mediterane – locul 1 în 1975, locul 2 în 1993 şi locul 3 în 1979.
Cel mai club de fotbal la nivel naţional este JS Kabylie – 14 campionate, 5 Cupe şi 1 Supercupă, plus 7 trofee continentale – 2 Ligi ale Campionilor, 1 Cupă a Cupelor, 3 Cupe ale Asiei, 1 Supercupă a Africii. Este unul dintre cele mai bogate cluburi africane, cu un buget de 2,5 milioane de euro pe an. Patru români au antrenat clubul algerian – Virgil Popescu (1972-1973), Peter Matiga (1974), Bazil Marian (1974) şi Alexandru Moldovan (2008).
Revenind la echipa naţională, trei români au fost selecţionerii Algeriei: Dumitru Macri (1974-1975), Marcel Pigulea (1998) şi Mircea Rădulescu (2000-2001). Ultimul a fost într-o colaborare strânsă cu Abdel Djaadaoui, care se ocupă cu recrutarea, observarea şi contactarea jucătorilor algerieni atât din campionatul intern cât mai ales din Europa. Algeria a trimis până acum trei jucători în Liga 1 – Aziz Tafer (Buzău), Aymen Tahar (Mediaş) şi Najib Ammari (CFR Cluj); Tahar a evoluat cele mai multe meciuri în România – 64 de meciuri şi 2 goluri.
Echipa naţională se află pe locul 25 în clasamentul FIFA Coca-Cola, la 7 distanţă de reprezentativa României, aflată pe locul 32. Cele două au întreprins până acum 4 meciuri amicale, două terminate la egalitate şi una câştigată de fiecare dintre echipele reprezentative.
Primul amical disputat vreodată între cele două ţări a avut loc în 1984 în cea mai bună perioadă de performanţă a echipei africane, ca etapă de pregătire pentru naţionala antrenată atunci de Mircea Lucescu în vederea turneului final din Franţa al Campionatului European de fotbal. După cum declara fostul antrenor al echipei naţionale şi după cum s-a subliniat în introducere, amicalul cu Algeria avea o conotaţie financiară enormă din cauza situaţiei economic-sociale impuse de regimul optzecist al lui Ceauşescu şi relaţiile lui cu ţările africane.
Meciul a avut loc în timpul iernii pe 7 februarie 1984, pe stadionul Olimpic din Alger. La acea vreme stadionul se numea 7 Iulie 1962, în memoria zilei independenţei Algeriei faţă de Franţa – El Djezair. Stadionul a găzduit 15.000 de suporteri într-o partidă arbitrată de conaţionalul lor – Mohamed Tighilt. Ambele goluri au fost marcate de africani, primul un autogol al lui Mahmoud Guendouz în minutul 73 şi o egalare venită 7 minute mai târziu – Ali Ben Chikh.
Mircea Lucescu se afla atunci la al 30-lea meci internaţional ca antrenor al selecţionei României şi a folosit următorul unsprezece: Vasile Iordache (Steaua) – Nicolae Negrilă (U Craiova), Gino Iorgulescu (Sportul), Costică Ştefănescu (C) (U Craiova), Nicolae Ungureanu (U Craiova) – Aurel Ţicleanu (U Craiova) (min. 81 – Dorin Mateuţ – Corvinul), Ladislau Bölöni (ASA), Michael Klein (Corvinul), Gheorghe Hagi (Sportul) (min. 81 – Romulus Gabor – Corvinul) – Ilie Balaci (U Craiova), Rodin Cămătaru (U Craiova) (min. 81 – Marius Lăcătuş – Steaua).
Acel meci a consemnat a 50-a selecţie pentru răposatul Costică Ştefănescu şi debutul la echipa naţională pentru actualul antrenor secund al lui Dinamo Bucureşti – Dorin Mateuţ. Cei mai mulţi jucători folosiţi ca titular veneau de la Universitatea Craiova – 6 (Negrilă, Ştefănescu, Ungureanu, Ţicleanu, Balaci şi Cămătaru).
Un lucru interesant e şi prezenţa în primul 11 a unui personaj remarcat de puţini, dar a cărui genă a dat unul dintre cei mai importanţi şi spectaculoşi fotbalişti din istorie. E vorba despre Djamel Zidane, nimeni altul decât unchiul lui Zinedine Zidane. Acesta s-a făcut remarcat în Europa la cluburile belgiene Eeklo, Sint-Niklasse, Kortrijk şi Genk.
El a jucat pe aceeaşi poziţie ca şi nepotul său – playmaker. A fost prezent la două CM în 1982 şi 1986, fiind printre puţinii jucători algerieni care să înscrie un gol la un astfel de turneu final – în 1986, un gol în minutul 60 din lovitură liberă în partida cu Irlanda de Nord, 1-1; a făcut un romb în atac cu celebrii Belloumi şi Madjer în partidele cu Spania şi Brazilia din grupă.
Interesant e faptul că primul amical din 1990, primul an al aşa zisei democraţii postdecembriste a fost tocmai împotriva Algeriei, din nou într-o zi de februarie pe acelaşi stadion ca şi în precedenta întâlnire din urmă cu 6 ani. Numai că au fost alte condiţii şi alte distribuţii. Arbitrul se numea Rashid Medjiba, iar stadionul a găzduit o audienţă de aproximativ 40.000 de oameni. Meciul s-a disputat pe 4 februarie 1990. La fel ca şi în conjunctura din 1984, meciul făcea parte dintr-o etapă de pregătire pentru Cupa Mondială din 1990, prima la care s-a calificat naţionala României după o pauză de 20 de ani.
Selecţionerul Emeric Jenei, aflat la meciul 29 în acel moment a început echipa cu următorii jucători: Silviu Lung (C) (Steaua) – Dan Petrescu (Steaua), Ioan Andone (Dinamo), Ştefan Iovan (Steaua), Iosif Rotariu (Steaua) – Ioan Sabău (Dinamo), Gheorghe Hagi (Steaua), Gheorghe Popescu (U Craiova), Dănuţ Lupu (Dinamo) (min. 75 – Marius Cheregi – FC Bihor) – Marius Lăcătuş (Steaua), Gabi Balint (Steaua) (min. 75 – Ştefan Stoica – U Craiova). În acest meci au debutat doi jucători – Marius Cheregi şi Ştefan Stoica, Gabi Balint ajungea la selecţia 20 şi Gheorghe Hagi a fost eliminat în minutul 50.
Ultimele meciuri cu Algeria disputate de naţionala României au avut loc în 2000, la sfârşitul anului, profitând de prezenţa lui Mircea Rădulescu, coselecţionerul echipei naţionale alături de localnicul Djadadoui. Au avut loc două partide în decembrie, la 3 zile distanţă (pe 5 şi pe 8), ambele jucate pe stadionul „19 Mai 1956” din Annaba, amândouă terminate cu acelaşi scor, 3-2 (pentru fiecare echipă), ambele cu acelaşi căpitan pentru reprezentativa naţională a României – Daniel Prodan – primele două dintr-o serie de trei); atunci evolua la Rocar Bucureşti. În ambele partide, Marius Niculae a marcat o dublă. Antrenorul naţionalei României era Ladislau Boloni.
În partida de pe 5 decembrie 2000, România a pierdut cu 2-3 deşi Marius Niculae a fost jucătorul care a deschis scorul (în minutul 1) şi a închis tabela (în minutul 45); în acel meci au debutat următorii jucători – Mirel Rădoi (Steaua), Florin Şoavă (U Craiova), Cristian Dancia (FC Argeş), Sorin Trofin (FCM Bacău) şi Adrian Neaga (FC Argeş). Atunci Adrian Iencsi (aflat la a doua selecţie) a fost eliminat după 21 de minute fiind avertizat cu două cartonaşe galbene – implicit roşu. Atunci au asistat 25.000 de oameni pe stadion.
În partida de pe 8 decembrie 2000, România a câştigat cu 3-2, cu Bărcăuan în rol de deschizător de drumuri în minutul 10, urmat de Niculae cu o dublă în minutul 18 şi 70. În acel meci, Emilian Dolha (Rapid) şi Dan Lăcustă (Astra) au debutat pentru echipa naţională. Aceste meciuri au consemnat singurele goluri ale unui internaţional algerian pentru ţara sa – Fares Djabelkheir – un gol în fiecare din cele două întâlniri. FC Argeş a avut cel mai mare număr de jucători titulari – 3 (Dancia, Codrea şi Mara). Atunci au asistat 15.000 de oameni pe stadion.
Ultima echipă care a evoluat împotriva Algeriei arăta astfel: Emilian Dolha (Rapid) – Florentin Dumitru (Steaua), Mirel Rădoi (Steaua), Daniel Prodan (C) (Rocar), Dan Lăcustă (Astra), Cristian Dancia (FC Argeş) – Paul Codrea (FC Argeş), Bogdan Mara (FC Argeş) (min. 61 – Erik Lincar – Steaua), Florin Şoavă (U Craiova) – Cosmin Bărcăuan (U Craiova) (min. 86 – Sorin Trofin – FCM Bacău), Marius Niculae (Dinamo).
Pentru Victor Piţurcă va fi a treia partida împotriva unei naţionale africane după cele din 2005 cu Coasta de Fildeş, 1-2 disputată la Le Mans şi 3-0 cu Nigeria disputată în Ghencea. În acele partide au debutat fotbalişti pe care se bazează ca şi o parte din nucleul de bază a echipei naţionale – Costin Lazăr şi Bănel Nicoliţă (cu Coasta de Fildeş), Dorin Goian (cu Nigeria). În ambele partide, Răzvan Raţ a fost titular şi cu Nigeria a purtat pentru prima oară banderola de căpitan, cea care o poartă şi acum.
Lotul Algeriei e format în majoritate de jucători care evoluează în campionatele occidentale, doar trei rămânând pe continentul african – portarii Zemmamouche (Alger) şi Si Mohamed (Constantine), plus Djabou (de la Club Africaine din Tunisia). Campionatele care oferă cei mai mulţi internaţionali algerieni sunt cele ale Italiei, Angliei şi Spaniei, câte 4, urmate de Franţa şi Portugalia – câte 3, iar Bulgaria şi Croaţia oferă câte un jucător. Interesant e că singurul jucător fără echipă e căpitanul Bougherra, ultima dată legitimat în Qatar la Lekhwiya.
Ne place sau nu, Algeria îşi construieşte un viitor în fotbal care poate să hrănească orgoliul unei ţări tinere, noi, care vrea să uite trecutul colonial francez şi să-şi creeze propria identitate, poate şi de dragul propagandei politice, fiindcă nu ar fi nici prima şi nici ultima. România are un fotbal un pic anemic, un pic confuz, un pic beat, un pic furat. În termeni literari, se poate asemui cu un preot pustnic în munţi, care a fost părăsit de familie şi trădat de prietenii cei mai buni după ce a pierdut cea mai importantă calitate a unei conştinţe – responsabilitatea