Oficial, cartea Mariei Olaru a fost lansată în ultima zi de sâmbătă de dinaintea Marelui Bal al fotbalului, din Franţa. Practic însă, volumul de amintiri n-a trebuit să aştepte ca să fie citit pentru a ne da cu părerea, eventual asupra calităţilor sale publicistice (că până la literatură e drum lung) - întâmplător, desigur, au ajuns în mass-media, cu mult înainte de Bookfest, doar pasajele care să stârnească scandalul generator de reţetă sigură la vânzare. Şi tot aşa, prin pură coincindenţă, în aceeaşi zi în care fost gimnastă dădea autografe la Expoziţie, soţul ei dădea indicaţii de umplere a cutiilor poştale ale alegătorilor bucureşteni cu maculatură de denigrare josnică a adversarilor politici ai partiduleţului său ultranaţionalist.
Autorea cărţii a câştigat, se spune, ceva bani cu scrierea aceasta mai comentată decât apariţiile editoriale semnate Pleşu, Cărtărescu sau chiar Herta Muller. Bărbatul ei, în schimb, a reuşit performanţa de a se clasa penultimul între candidaţii la Primăria Generală, dovedindu-se un biet epigon al lui Vadim, al cărui loc pe scena politică i s-a năzărit că-l poate ocupa.
De ce punem faţă în faţă rezultatele, aparent fără legătură? Din dorinţa de a afla răspunsul corect la întrebarea cea mai repetată în jurul cărţii cu pricina: de ce a dat în vileag Maria atât de târziu, după vreo 15 ani!, violentarea la care a fost supusă prin limbajul şi comportamentul antrenorilor de la lotul naţional? Punem alături amănuntul că nu e nici anu’ de când gimnasta s-a cununat religios cu politrucul şi felul de a se manifesta (inclusiv de intrigant) al licenţiatului unei celebre fabrici de diplome, ajungând lesne la concluzia că bărbatul a dat ghes femeii să-şi strige frustrările. Care frustrări sunt evidente pentru oricine a cunoscut-o pe una dintre puţinele românce campioane la individual compus, fără a străluci însă, niciodată, la un aparat (a luat doar un bronz mondial şi un argint la CE, ambele la sărituri).
Ideea a căpătat şi mai multă consistenţă după emisiunea tv de marţi seară în care, rând pe rând, direct sau prin exemple personale, campioane mai mari sau la fel de mari ca Maria Olaru - la Nadia Comăneci la Gina Gogean, de la Andreea Răducan la Monica Roşu, de la Corina Ungureanu la Claudia Presecan sau Cătălina Ponor ori Sandra Izbaşa - au spulberat afirmaţiile din cartea ce a stârnit prea multă vâlvă. O întrebare a Cătălinei, mai cu seamă, trebuie că temperează goana după senzaţional: "Credeţi că mai reveneam eu, încă o dată la 29 de ani!, dacă eram bătută, insultată?".
În studio, Octavian Bellu şi-a menţinut, ca de obicei, cumpătul. Dar principala ţintă a atacurilor fostei campioane-autoare de carte "incendiară", Mariana Bitang, nu şi-a stăpânit lacrimile, într-un final. Lacrimi (tot) de frustare a celei care a fost mai mult mamă pentru nenumărate zeci de fetiţe decât pentru propriul copil. Severă în sală, dar mamă grijulie mereu, autoarea scenariilor de sărbătorire a evenimentelor din viaţa uneia sau alteia din echipă, aşa cum cel mai titrat antrenor din lume făcea pe Moş Craciun decembrie de decembrie. Aşa cum i-am cunoscut şi personal, în deplasări alături de lotul gimnastelor...
Poate că Maria a încasat vreo palmă. Sigur că, la nervi, se mai scapă câte o vorbă necuviincioasă. Dar şi mai sigur, şi mai presus de toate, este faptul că nici Ei fără Ele nu ar fi ajuns să strângă peste 400 (patru sute!) de trofee, însă fără Ei - cei doi şi atâţia alţii, pe care Bellu a ţinut neapărat să-i amintească - nici Ele nu ar fi ajuns atât de sus în sport, plus doamnele sau domnişoarele frumoase şi deştepte (mai coerente în spuse decât destui specialişti în ale vorbitului în public) care sunt astăzi. Inclusiv Ea, Maria Olaru, autoarea unei cărţi al cărei mesaj rămâne, să zicem, în ceaţă, spre deosebire de rostul ei, care nu poate fi decât succesul "de casă", cu orice preţ.
George PLAURIAN