Ce puțin a lipsit!

A fost meciul cu cea mai mare audiență pe care "tricolorii" au avut vreodată, de la zecile de mii suporteri bravi din tribunele de templu modern al fotbalului la imensa masă de telespectatori de pretutindeni - acesta e avantajul de a juca deschiderea unui turneu final. Și, tot din capul locului, trebuie spus, consemnat pentru acum și pentru ce va rămâne în amintire că echipa aleasă de Iordănescu și-a depășit condiția. Cea arătată mai ales în amicalele de doi bani ce i-au fost asigurate sau în tratarea statului ei de către celebrul L'Equipe, care prefața disputa inaugural a CE cu vreo 14 pagini dedicate francezilor și un singur, sec, biet anunț despre formula de start a românilor.

    În Parisul 2016, nu mai e pentru nimeni doar relaxarea de sărbătoare sportivă, nu mai sunt doar comorile umanității, ci și munți de gunoaie, plus alt fel de bătălii pe lângă cele internaționale de pe terenuri - mișcările revendincative naționale ale unor diverse categorii profesionale. Nici naționala noastră nu mai deține cota de la precedentul bal în haine franțuzești, din Mondialului lui 1998, când trioul Hagi, Popescu, Petrescu făcea legea în lot, când Adrian Ilie reușea de gol de povestit nepoților/strănepoților, iar Ilie Dumitrescu arăta cea mai bizară podoapă capilară din original vopsită la păr trupă "tricoloră".

    Pur și simplu, în cel mai urmărit meci pe care l-a susținut până acum în istoria sa și în compania unei garnituri de vreo zece ori mai scumpă pe transfermarket-uri, România a avut o evoluție peste toate așteptările, începând cu cele ale noastre, care-i știm cel mai bine limitele. Una... nelimitată la meschinăria jocului de pândă a greșelii adverse, cu o surprinzătoare capacitate de replică liniștită, matură pentru furia ofensivă ce se anunța a se produce. Ba chiar eram gata să le dăm cu frumosul lor stadion în cap, prima și uriașa ocazie a partidei venind la poarta francezilor, după numai trei minute, când numai câțiva centimetri, mai sus sau mai în lateral, l-au despărțit pe Bogdan Stancu de ștergea tuturor păcatelor personale și intrarea în istorie a lui și a echipei întregi.

    A lipsit puțin, atât de puțin, și în debutul jocului, și în începutul de repriză secundă (tot Motanul a ratat, milimetric, ținta), și mai ales după penaltyul transformat cu sânge rece de același atacant controversat! Echipa a arătat puterea de a reveni repede din șoc, golul lui Giroud stârnindu-i bărbăteasca frustrare prin împrejurările neortodoxe în care a fost înscris (a fost sau nu fault la portar? - întrebarea și răspunsul prompt " a fost!" ne vor chinui vreme lungă). Și naționala asta care a stat în teren mai bine decât puteam speram prin analizele la rece a prestațiilor anterioare se îndrepta spre un punct prețios atât prin unicitatatea lui în disputele directe, cât mai ales în contextul unui turneu final cu Franța favorită pentru foarte mulți. Rămăseră câteva minute, numai câteva, până la pasul de surprinzătoare așternere pe drumul ieșirii din grupe, comentatorii ProTv începuseră deja să pună de oda neînfrângerii cât o victorie. Visul s-a rupt însă, torpilat de momentul de inspirație supremă a lui Payet, a cărui tăioasă, splendidă realizare l-a făcut pe titularul Franței născut în Reunion (și cu prenume de nuanță slavă, Dimitri) să izbucnească în lacrimi - de bucurie, dar poate și de nevenit a crede...

    Sunt, firește, multe de întors pe toate fețele, de vorbit despre debutul lui Stanciu ca număr 10 în marea arenă, de tupeul fast arătat de Alibec și așa mai departe. Important rămâne, acum, la cald, că una din poftitoarele la lauri nu ne-a scos fotbalul din cap făcându-ne de rușine. Că România a arătat a Echipă, spre plăcuta surpriză a fanilor ce și-a învins teama și sunt acolo, lângă ea, a restului microbiștilor de acasă și de aiurea. Putem privi de acum cu alți ochi spre Elveția și Albania, dacă nu chiar spre mai departe!