I-am bătut și pe p-ăștia, pe albanezo-elvețieni! În tribune i-am bătut (dar, slavă Domnului, nu ca rușii pe englezi), că în teren nu aveam cum la strategia de Poulet/Chichen/Pui(u) și fizicul&mentalul deținute de alde Prepeliță.
Românii i-au arătat Parisului ce nu mai văzuse: o mare galbenă unduidu-se sub cântec până pe Parc des Princeps, în tribunele căreia galeria noastră s-a arătat o Princesse - o Prințesă, nicidecum Cenușăreasa Europei unite (în dezbinare economic-socială). Spectacolul tribunei a fost superb în acest mijloc de iunie, "galbenii" de toate vârstele și ambele sexe trăind din plin bucuria fotbalului, într-o pilduitoare descătușare de toate frustările și grijile de acasă. Cu asemenea suporteri, să tot câștigi măcar puțin respect din partea acelora care ne țin într-o lume a treia, a consumatorilor de lebede!
Am văzut, ca în nu multe alte rânduri, un formidabil al doisprezecelea jucător în zi de iunie 15. La o așa energie venită dinspre tribună, o echipă mare, sau măcar onorabilă, câștigă aproape sigur. Atâta numai că trebuie să o ai. Și, ăsta-i crudul adevăr!, nu o avem. Cui să transmiți energie? Unor jucători ce se predau fizic după trei reprize jucate în cinci zile? Oaselor bătrâne și cu atâtea urme de traume ale unui titular ce a făcut anul ăsta mai mult recuperare decât antrenament? Unuia ca Prepeliță, care întoarce spatele când șutează adversarul, sperios ca delicata înaripată de la care își trage numele, defazat mai tot meciul? Controversatului Chipciu, care și-a cam anulat momentele când a stârnit panică printre albanezo-elvețieni prin eroarea de la golul acestora (atunci "dormea", susține ditamai Graeme Souness)?
Fizic, dar și mental (cu așa galerie în spate!), "tricolorii" au cedat. Și-au dovedit limitele de voință și putirință. Iar despre tactică, ce să mai vorbim? Iordănescu a spus-o clar înainte de meci - adversarii joacă în Bundesliga și alte campionate peste amărâta de L 1, cel al vecinilor din sud, dintre dune sau al israelienilor. Deci, nu "pe ei, pe mama lor", cum a tot îndemnat galeria, ci "la coteț, puișori", cedăm de bună voie și din start posesia, nu ne trebuie nici știința cu balonul a lui Sânmărtean, nici frenezia sau gheata inspirată a lui Stanciu să lege ceva, să aducă fantezie, să surprindă. Noi nu construim, că-i riscant, noi suntem de la… compania de demolări (una dintre multele care au pus, în orice domeniu, țara pe butuci).
Elveția era de bătut! Dar pentru asta trebuia îndrăzneală, pornită din strategia gândită și întețită de focul transmis din tribune (apropo, "focul la ei!" suna, vă mai amintiți?, filozofia tactic sintetizată a lui Halagian). Nu am posedat așa ceva, Tata Puiu nu s-a putut elibera de complexul acelui 1-4 cu Elveția și s-a temut să nu care cumva sa-și șifoneze costumul de proaspăt intrat, cu această ocazie, în rândul celor mai longevivi antrenori ai unei anume naționale. Așadar și prin urmare, rezultatul apare, în atare împrejurări, mulțumitor. Cel puțin pentru selecționer, pentru Keșeru (care zice că și-au făcut treaba el și ai săi - a marcat cumva, că asta e treaba lui?), pentru golgeterul din penalty, că din acțiune... care acțiune?!?
Atâta numai că minunatul public merita mai mult. O echipă care să joace ceva aducând a fotbal cumva, atâta doar...
George PLAURIAN