Până când nu se va inventa vreo drăcie de mașinărie care să tranșeze puzderia de faze greu de deslușit în "focul" unul meci, au fost, sunt și vor fi - câtâ frunză, câtă iarbă - erori, gafe, greșeli de arbitraj, reale sau doar în imaginația unora/altora. Nu mai departe decât în ultimele zile s-a lăsat cu tărăboi după El Clasico, omului cu fluierul punându-i-se în cârcă 4 (patru!) decizii aiurea, trei lovituri de la punctul cu var și o eliminare. Iar dacă în puternica Spanie fotbalistică se poate produce așa zarvă, ce să te mai miri că la de la Cluj până-n Botoșani sau Brașov se vorbește mai mult despre arbitrii decât de vreo ratare cu poarta goală?
Chiar după victorie sau egal în deplasare,
fluiericiul sau un băiat cu fanion nu scapă de săgeți aruncate dinspre tabere ce, în mod normal, ar trebui să fie mulțumite că au mai strâns ceva la zestrea din ierarhie. Și nu e cazul doar de interpretarea unei anume faze, făcându-și loc contestări inclusiv asupra întregii activități, personalități, calități a arbitrului intrat în vizor. Astfel, deunăzi l-am auzit pe un patron (de echipă care nu a pierdut partida cu pricina!) punând sub semnul întrebării toată cariera unuia dintre foarte puținii români ce mai împart dreptatea în mari competiții. C-așa-i în fotbalul mioritic, există personaje scutite de foamea-n gât bântuitoare pentru cei mai mulți - lor le stă fluierul sau steagul în gât. C-așa-i mai simplu, să arunci pisica în curtea altora decât să lași să se vorbească despre propria politică neinspirată de transferuri, întârzieri în plata salariilor sau alte cele.
Bine că măcar la noi nu s-a ajuns (încă?!) la scene de genul uneia calde înregistrate în Kuweit, unde arbitrul s-a săturat să îndure contestările din focul disputei și a trecut la liniștirea spriritelor prin aplicare de lovituri kung fu... Iar și mai bine, și mai sănătos chiar, e să ciulim urechile la vești care au darul să mai alunge din încrâncenarea ce a pus stăpânire pe fotbalul nostru. Iată, de pildă, cum Maxim a luat iarăși fața nemților, Rusescu a avut un debut remarcat de fanii clubului său spaniol, iar dinspre Olanda se vorbește laudativ despre un anume Țîră. Sigur, acesta din urmă - Cătălin - e încă crud și mai are până să ajungă în versurile tribunei precum tatăl său Fane ("Țîră, Goanță și cu Gheară/Cel mai bun atac din țară). Dar acum, pe moment, punem încropi pe loc ceva de genul "Ruse, Țâră sau Maxim/ Ne dau drept să ne fălim". Așa, ca să mai slăbim măcar noi, simpli microbiști, din presiunea pusă de cei deloc... simpli, pe
hațegani, tudori, balaji, să se pregătească omuleții de arbitraje apreciate prin fotbalul adevărat - că noi nu avem decât un singur interes și-o mare pasiune.
George PLAURIAN