Izbânda i-a zâmbit unui cvasinecunoscut pentru publicul larg. Primită cu zâmbete, ironice sau de pură neîncredere, candidatura lui Răzvan Burleanu la șefia FRF s-a dovedit mai mult decât o simplă aventură într-un final influențat, totuși, și de
bomba detonată de justiție chiar în preziua alegerilor de la Casa Fotbalului. Dar dincolo de întrebarea condamnată să rămână fără răspuns - ar fi câștigat un Gică Popescu liber? -, este indubitabilă consistența programului prezentat, într-o foarte serioasă campanie electorală, de foarte tânărul politolog afirmat, spre deosebire de contracandidați și de însuși propriul tată, doar în jocul cu mingea pe parchet. Iar amănuntul susținerii sale de către
o inimă a Craiovei Maxima ca Aurică Țicleanu trebuie că a contat destul în ochii alegătorilor.
Pe cât de neașteptată, pe atât de spectaculoasă și promițătoare pentru cei ce au clamat nevoia de aer proaspăt, schimbarea din vârful federației este privită de unii, ba chiar de proaspătul președinte, drept o revoluție. Cum însă în primul discurs din noua calitate s-a cerut (și nu o singură dată) doar "capul" unui om, eludându-se în schimb - sub imperiul momentului de emoție și exprimare de gratitudine - tocmai ideea revoluționării concrete a sistemului per ansamblu, s-ar impune un îndemn la prudență. Printre altele, surprinzătorul boss nu trebuie să uite că va administra fără a
guverna în cea mai urmărită și profitabilă competiție, fiind de dorit să reflecteze, de pildă, asupra numărului de susținători autentici pe care i-a avut între membrii LPF. La câte suferințe este supus fotbalul nostru, pe o asemenea criză teribil de complexă, misiunea în care a pornit Răzvan Burleanu aduce mai degrabă a pariu cu imposibilul. Ceea ce nu înseamnă că îi contestăm cumva succesul și nu îi ținem pumnii în atât de temera încercare de schimbare, dorită de fond și nu de formă, sperată a fi mai mult decât furtuna revoluției într-un pahar cu apă.
Iertarea se cere deja pentru cel care a fost în teren - și nu va fi și la Casa Fotbalului -
Baciul. Se întâmplă la puține ceasuri după ce Messi și restul trupei candidate la victoria supremă ne-au onorat cu vizita, pentru un joc cu adevărat
amical, al cărui caracter nu putea fi schimbat prin validarea golului regulamentar înscris (rezultatul fiind oricum onorabil, ba chiar memorabil măcar pentru selecționerul cu contract-beton, pentru Mățel, Gardoș, Grigore și numerosul public prins în
valuri optimiste). Azvârlită în public dinspre Calafatul natal, ideea unei cereri de grațiere a lui Gică Popescu este îmbrățișată continuu în cele mai diverse cercuri. O dăm și noi mai departe, neputând uita că însăși fapta pentru care ex-căpitanul a fost condamnat atât de aspru a fost recunoscută prin repararea promptă (și de bună voie) a prejudiciului. Apoi, dacă-i adevărat - și este! - că tot omul e supus greșelii, tricolorul cu cinci turnee finale, colecționarul de trofee în patru țări a comis-o și el o dată, eroarea vieții sale neavând cum să șteargă însă imaginea unei personalități cu un comportament altfel rarisim în ziua de azi. Fie numai prin comparație cu oricare dintre ceilalți condamnați din 4 martie, Gică Popescu ar merita grațierea!
George PLAURIAN