Cele mai
productive echipe n-au fost în stare să dea, în 120 de minute, un măcar un gol, acolo, de dragul spectacolului, blazonului mai vechi sau mai recent, fanilor. Steaua a turat în gol terminată în campionat, isprăvirea
benzinei fiind ilustrată de execuția în plopi a căpitanului ei, care l-a făcut invidios pe transformerul naționalei de rugby. Astra a arătat atât cât poate ea, echipă oarecare, mare doar pentru nivel de L1, ducând târâș-grăpiș Cupa la Giurgiu, deși pe eșarfele etalate de suporteri scrie încă Ploiești.
Reghe pleacă, totuși, deși știrea strecurată prima dată de Porsport părea o născocire gazetărească (bravo băieților rămași
pe baricade după dispariția cotidianului). Justificată de mirajul petrodolarilor sau, poate mai ales, de starea bizară dintr-un club cu patron imprevizibil și după gratii, decizia tânărului antrenor reprezintă oricum o dezamăgire pentru cei ce-l cred un profesionist desăvârșit.
Dar nu de povestea finalei recente ne arde azi, când pleacă în loc cu verdeață un condeier cu talent cât roata carului (ăla mare, de pe cer), unul atât de imens că n-a apucat să fie exploatat pe de-antregul. Ion Cupen a avut metafora lui Fănuș, imaginația lui Chirilă, distincția lui Ioanițoaia, forța lui Vadim. Le-a arătat în cronici sau editoriale cel mai adesea memorabile, demne de predat la cursuri pentru învățăceii scrisului sportiv– dacă or mai fi fiind din aceștia. S-a cantonat în perimetrul fotbalului, deși avea și vână, și fler, și patimă pentru politică, de la care i s-a tras statutul de cronicar dubios până-n '89. Celebra anonimă trimisă lui Arghezi, descoperită de Secu' a fi fost scrisă de el, a făcut vâlvă chiar în epoca vorbitului în șoaptă și s-a reamintit despre ea deunăzi, prin alte părți. Aici vă propun rememorarea unei întâmplări rămase necunoscută marelui public, pe care am aflat-o din gurile participanților la ea, povestită în două ocazii, la agape atât de dragi exuberantului convinv care era
nea Gioni.
Se petrecea prin anii '80, dacă nu mai înainte. Cupen revenea după o noapte lungă și aproape albă, consumată în trenul ce-l aducea de la Târgu-Mureș, unde fusese, desigur, la un meci. Era împreună cu Dan Voicilă, lordul microfonului de la Radio și, ținându-se de braț ei doi, au descins dis de dimineață în clădirea din Vasile Conta, a Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, al cărei etaj 4 era ocupat de redacția Sportul popular. La ora aia, la ziar nu se afla decât puștiul echipei de gazetari, Geo Raețchi, venit să preia o corespondență dintr-o țară de pe alt fus orar. După un sec "
hai bonjur", Nelu Cupen s-a repezit spre biroul secretarului de partid (altfel, jurnalist onorabil), unde trona - bineînțeles - celebrul portret al lui nea Nicu, ăla într-o ureche, la propriu în poză. Ce a fost la gura lui e greu de reprodus și acum, însă mai sugestiv decât vorbele grele a fost pumnul care a spart gemulețul tabloului. Ura împotriva
conducătorului iubit era prea virulentă pentru ca Voicilă și Raețchi să poată împiedica gestul care putea avea urmări mult mai grave decât anonima către Arghezi. Noroc că unul dintre ei avea un amic cu atelier de geamuri și oglinzi, meseriașul mergea la treabă cu noaptea-n cap și așa s-a dres rapid situația periculoasă, băieții cu
ochi albaștri neaflând nimic...
Spirit năvalnic și condeier dintre aceia care se nasc prea rar, Ion Cupen pleacă sub pământ, lăsându-l și mai sărac la suprafață, într-un domeniu aflat oricum în zbatere cumplită. Odihnească-se în pacea de care nu a avut pace printre noi, decât poate atunci când alerga printre metafore!