Sigur, nu ne punem cu fantezia lui Radu Paraschivescu, cel ce continuă cu măiestrie tradiția scriitorilor-comentatori de fotbal, a lui Eugen Barbu, Ion Băieșu, Mazilu, Vadim, Dan Cludiu Tănăsescu, Fănuș Neagu (ce dor ne poate fi de metafora-i unică și revărsările de umor nebun din orice șuetă cu nea Fane!). Probabil chiar are dreptate dumnealui când scrie la Gazetă de niscaiva exagerări în taxări de genul Costa Eroica, vizavi de o echipă care nu a tras un șut pe poartă decât după consumarea timpului clasic și a primei reprize de prelungiri din sfertul de finală. Dar catalogarea de Costa Frica ce mai e atunci? Mai ales concluzia că echipa extraordinarului portar Navas ("agent al providenței" - asta da, inspirată și potrivită găselniță) nu știe fotbal nici pe sfert cât olandezii dragi lui R.P. înseamnă altceva decât tot o exagerare?
Poate că e exact viceversa, costaricanii demonstrând că înțeleg și filozofia adâncă a fotbalului modern, și adevărul simplu al lui "degeaba vrei, dacă n-ai cu ce". Ce era să facă o echipă mică, aflată la prima-i pătrundere printre granzi, așa
expirați, jucând
la ciupeală sau
ascunși în mediocritate (etichetările scriitorului-comentator) cum au părut aceștia în Brazilia 2014? Nu aveau cum să fure peste noapte din fantezia vecinilor de la sudul marelui continent american, nici cum să se transforme brusc în vreo mașinărie fotbalistică. Pur și simplu, au aplicat singura tactică posibilă la puterile lor actuale. Și-au
europenizat jocul. Nu de frică a fost vorba, ci e doar o părere - de realism. Același realism care, la alt nivel, poate reprezenta cheia victoriei reprezentantelor Europei în noua-veșnică bătălie cu virtuozitatea tălpilor și călcâielor modelate pe nisipurile de dincolo de
Gârla a mare. Se confruntă nativul cu sofisticatul, producătorul cu comerciantul. Bătrânul continent a transformat un joc simplu în industrie și business. El are pușculița, din care se înfruptă inclusiv - dacă nu mai ales! - talentul pur al sud-americanilor, acela ce dă culoare nu numai la propriu competițiilor interne și internaționale de la Canalul Mânecii până spre Balcani și hăt departe.
Cine, ce și cum vor triumfa între două stiluri, întrepătrunse în epoca modernă, e greu de anticipat, îndeosebi la finele unei întreceri epuizante ca orice maraton, disputat pe o vreme indicată bronzatului și mult mai puțin înfigerii crampoanelor în iarba gloriei. Și-n așteptarea semifinalelor, să aducem un pios omagiu legendei care nu se va mai bucura de ele decât, poate, de undeva de Sus: ne-a părăsit Alfredo Di Stéfano, jucător pentru trei echipe naționale, golgeter în tot atâtea campionate, dar mai ales emblema Realului, cel despre care genialul cârcotaș Maradona recunoaștea că a fost mai bun și decât Pelé, și decât el însuși. Adios y gracias!