E deranj mare prin tot fotbalul, de vreme ce însăși campioana lumii plătește așa scump efortul din Brazilia, izbutind să bată, chinuit, doar Scoția. Ca să nu mai vorbim și de olandezi (două înfrângeri în trei meciuri, una istorică prin... Islanda!), de spanioli sau, de ce nu?, de egalul scos de Moldova la ruși.
Context bizar, cu liderul unei grupe aflat momentan în reprezentantiva unei insule de trei sute și ceva de mii de locuitori, fără nici o treabă cu orice turneu final anterior. Context în care - întâmplându-se cum nădăjduiam, ba chiar anticipam, prin recuperarea în deplasare a punctelor pierdute acasă - naționala României revine sub semnul normalului dictat de Fortuna cea zâmbitoare cu ea la tragerea la sorți pentru 2016. Ceea ce ar putea, dacă nu cumva ar trebui, să ne mulțumească. Dar, fie că suntem prea pretențioși, fie că ne știm de fapt lungul nasului, nu exuberăm nici după 2-0 în Finlanda. Încă mai mult, simțim furnicături prin șira spinării revăzând în memoria proaspătă perioadele de joc fără Sânmărtean: sărăcie, neică! Chiar dacă mai pune de o calificare, Pițurcă e dorit plecat, la arabi sau aiurea, de cei mai numeroși dintre microbiști, doritori de mai mult decât de stropii de fotbal ce presară evoluțiile "tricolorilor".
Până să se ia o decizie asupra postului de selecționer, ne-am trezit trași brusc cu picioarele pe pământ, readuși la oile noastre, la deranjul de-acasă, resimțit mai puternic decât cel din fotbalul european (doar e mai aproape maieul de corp decât cămașa, nu?). Încă un om de fotbal a mers după gratii, s-a ajuns la o... echipă completă, cu antrenor cu tot, de condamnați la închisoare - iată realitatea națională cruntă, mai tulburătoare decât orice analiză la sânge vizavi de oricare posibilă calificare europeană.
Deși greaua pedeapsă primită deunăzi de Marian Iancu nu are legătură cu fenomenul, căruia respectivul i-a făcut chiar bine într-o perioadă de frumoasă revenire timișoreană, șocul nu are cum să nu fie resimțit în lumea stadioanelor. Ne cutremurăm, o dată mai mult, fie numai la gândul vizavi de cine populează fotbalul românesc, cine îl dirijează, cine îl mai poate salva. Iar cel supranumit Elefantul este tocmai omul care îi clama revoluționarea mai abitir decât oricine, care vedea, și înfiera prea vocal, numai conspirații, aranjamente, alte fărădelegi. Și iată-l dovedit că, de fapt, el se dădea după copac (cel al fotbalului), crezând că propovăduirea luptei pentru curățirea celui mai popular joc îi poate aduce spălarea de păcatele comise pe alte terenuri.
E adevărat, Iancu ieșise din fenomen, rămânând implicat în el doar în postura de critic la microfoane. Însă întregirea cu el a lotului în zeghe lovește măcar în imaginea fotbalului nostru, în care bântuie adevărata sărăcie, mai lucie decât aceea din jocul naționalei fără magician. O realitate pe care nu are cum să o îndrepte simpla plecare a lui Pițurcă.
RomanianSoccer