Campioana pierde a doua oară la rând acasă (vorba vine acasă pentru ea în orașul de la Dunăre, unde numai drag nu-i e) și e pe 10, după trei runde, deci nu chiar jos de tot, că mai există și echipe penalizate. Cine să se mai mire? - dezastrul Astrei e unul anunțat de multișor, chiar de dinainte de a se împăuna cu câștigarea titlului. Sigur, fără Șumudică pe bancă îi e greu, însă durerea cea mare provine de acolo de unde-l doare cel mai tare pe fotbalist, ca pe orice angajat, iar
teșchereaua clubului e străbătută doar de vântul care fluieră și prin buzunarele patronului său, mai ieri prea onoratul magnat român, ajuns în stadiul cel mai dezonorant pentru oricine, bogat sau sărac...
Dar, dacă tot nu ne mai poate surprinde ceva prin fotbalul nostru, să fugim un pic din el, măcar cu gândul și ochiul de telespectatori fără somn, până la Rio. A început Olimpiada, sper că ați luat la cunoștință (ha!), brazilienii autodepășindu-se în ceremonia de deschidere, care numai splendidă nu se anunța după veștile despre ape tulburi sau cămine insalubre pe care ni le transmiteau
tolontanii. Pentru delegația noastră, decimată de tare mai vechi și de chestii noi (antidopingul a dat de pământ cu mult aureolatul sport al lui Patzaichin), debutul întrecerilor putea fi socotit bun, dacă nu era prost mai ales - din cauză de rușine produsă de singură echipă prezentă în America de Sud.
Monica Niculescu a făcut istorie, victoria ei fiind prima a unei jucătoare de tenis din țara Virginei Ruzici, Irinei Spîrlea sau Simonei Halep la Jocuri. Era conform calcului hârtiei să bată o fată clasată cu vreo 70 de locuri
mai la vale în WTA, însă fapta e remarcabilă prin forța de acomodare cu fusul orar și cu ineditul locului de concurs, românca ajungând la Rio de Janeiro cu 11 ceasuri înainte de meci. Drăgulescu și Muntean s-au calificat în câte o finală a gimnaștilor, patru "tricolori" merg mai departe la ping-pong, ca și dublul Mergea-Tecău sau doi canotori. Cam asta ar fi partea plină a paharului. Cealaltă s-a… umplut de unde ne așteptam mai puțin.
Prima judoka intrată în concurs a și ieșit din el. La spadă, fetele au făcut-o de oaie, doar una din trei ajungând în optimi de finală. Dar nici Ana Maria Popescu nu a mai făcut nici o Brânză (numele-i de domnișoară), acuzându-le apoi pe sud-coreence că numai scrimă nu practică - la cât (nu) ne pricepem la sportul ăsta cu reguli
descifrabile numai de specialiști, ni s-a părut că asiatica joacă un fel de… leapșă pe ouate, cum se lăsa ea pe vine când vedeta română pornea în asalt.
Disciplina greu încercatei doamne Ana Pascu, în tragedia de la "Colectiv", mai poate drege busuiocul, mai sunt arme și șanse - pe echipe - inclusiv la spadă. Ce ne facem însă la handbal? O echipă avem în Brazilia, una singură!, și aceea s-a făcut de râs, de la bun început, îngenunchiată de aceeași Angolă care ne scotea de la CM 2001. Cristina Neagu a marcat aproape jumătate dintre goluri, dar a ratat nu o dată loviturile de la 7 metri, iar alte mari vedete ca Brădean sau Manea abia-abia au reușit să o bată câte o dată pe portărița africană cu gabarit depășit (plus 20 kg în raport cu înălțimea). Și noi, care chiar speram la medalia promisă de ele...
Antrenorul Ryde continuă să susțină că " suntem aici și ne luptăm pentru aur, toată lumea vrea medalia de aur". Mai putem să ne luăm însă după gura suedezului sau vom consemna că și aceste Jocuri vor confirma intrarea în starea de sucombare a sporturilor de echipă de la noi? Aceasta e întrebarea, prea dureroasa întrebare!
George PLAURIAN