Astra e performera săptămânii, Steaua-i noul lider, Dinamo n-a fost în stare să treacă de umbra Gazului european etc, etc. Ei și? - cât mai contează paranghelia asta cu apă chioară a fotbalului nostru, cum să ne mai ardă de ea în zile parcă blestemate, în care nu e de ajuns tremurul cumplit al pământului, ne mai omorâm și între noi ?!
Poate valora, prietene microbist, o calificare, vreun gol de generic, orice surpriză bună-rea cât o viață de om? În Italia s-au pierdut nenumărate, inclusiv de mulți compatrioți (Dumnezeu să-i odihnească pe toți!). În România, în săptămâna asta și în legătură cu fotbalul, doar una, dar stingerea ei nu doar că ne înfioară inimile, ne apasă conștiința: cu natura nu te pui, însă cu urâtul din noi, dintre noi, ce-am făcut? Unde am ajuns cu pretinsa iubire pentru niște culori, față de un club, dacă niște scelerați își pot permite să rupă firul unei vieți atât de tinere, a unui proaspăt cetățean cu drept de vot, găsit vinovat în noaptea minților lor de simpatie față de ăilalți??
Demența va fi plătită, nu ne îndoim, așa cum se cuvine. Dar noi toți care populăm tribunele, din peluze la masa presei, nu simțim așa, o mică strângere de inimă după ce doar am înghițit în sec, cu brațele încrucișate a resemnare, asistând la aiuritoarea proliferare a manifestărilor fără nimic în comun cu sportul - de la oale de lături verbale la încăierări ca-n Șapte păcate, incendieri de gradene, devastări de vagoane de tren sau benzinării etc?
N-am prea luat poziție, să recunoaștem, avem și noi, simplii și la locul nostru microbiști, o oarecare părticică de vină. Însă a celor ce dirijează fotbalul, mulțumindu-se să-și apere scaunele calde și să-și umple buzunarele inclusiv prin închis ochii la lungul șir de fapte reprobabile care, tot acumulându-se în voie, culminează prin această crimă - a lor vina este și mare, și directă! Ce luări de poziție tranșante ați văzut să ia, zilele astea, burlenii, toți cei ce altfel își dau coate să ajungă primii la microfoane pentru laudă de sine și revărsat frustrări? O voce a răsunat, totuși, tulburător, fără a veni însă dinspre conducători făcuți (nu înnăscuți) prin îmbârligături politico-oneroase sau ca rod al întâmplării faste parveniților. "Dacă asta înseamnă să ții cu o echipă de fotbal și să se ajungă aici, eu nu mă regăsesc în acest fotbal", a spus Ionel Dănciulescu, sintetizând sentimentele iubitorilor puri și simpli de fotbal, cu autoritatea celui venit din iarbă, pe care a onorat-o prin aceeași dăruire față de ambele combinații de culori, implicate nefast în abdominabila faptă.
Și un jucător, chiar omul momentului, a emoționat. Abia își trăsese sufletul după efort, câștigase cu echipa care mai este (era?) a lui, dar gândul nu i-a zburat întâi către trăirile proaspete, nici măcar spre sumele amețitoare ce se vânturau - în acele moment! - în jurul numelui și piciorului său. El, stelistul, a vorbit pentru oamenii rivalilor: "Dedic această victorie băiatului care a decedat după derby. Gândurile mele și ale colegilor sunt îndreptate spre el. Chiar aveam un tricou pregătit în cazul în care marcam. Condoleanțe familiei și suporterilor dinamoviști". Nicolae Stanciu n-a marcat în poarta Pandurilor. A marcat, în schimb, sufletele noastre triste, prin această dovadă de caracter, venită după multe de talent.
Dănciulescu și Stanciu, doi golgeteri în iarbă, iar tot pe ea și mai încolo, chiar mai mult de atât.
George PLAURIAN
George PLAURIAN