Dejan Savićević, interviu la 60 de ani. De ce a ales Milan în locul lui Juventus

Dejan Savićević, la 60 de ani. „Geniul” povestește cum a ajuns la Milan și de ce a fost cât pe ce să nu vorbească cu Platini

Fostul mare fotbalist muntenegrean spune că fotbalul l-a ajutat să-și schimbe drumul în viață. A ales Milan după ce a fost aproape de Juventus, Roma și Monaco, iar golul din finala Cupei Campionilor din 1994 rămâne cel mai frumos din cariera sa.

Dejan Savićević, cunoscut drept Dejo sau „Geniul”, a împlinit 60 de ani. Locuiește la Podgorica, capitala Muntenegrului, oraș numit odinioară Titograd. A fost căsătorit cu Vanja Brajović, de care a divorțat în 2000. Are 2 copii, Vladimir și Tamara, 4 nepoți - Vladana, Dejan, Aleksandra și Jovan - și o nouă parteneră, Jelena Babić.

Considerat cel mai mare fotbalist din istoria Muntenegrului, Savićević conduce de 20 de ani federația de fotbal a țării. A fost reales de 7 ori. Mandatul actual, ultimul, se va încheia în 2029. Într-un interviu acordat la aniversarea sa, fostul mijlocaș a rememorat începuturile carierei, anii petrecuți la marile cluburi și întâlnirea ratată cu idolul său, Michel Platini.

De la fotbalul printre șine la porecla „Geniul”

Ați împlinit 60 de ani. Cum vă simțiți și cu ce vă ocupați în prezent?

„Foarte bine. Sunt la Budva, în casa mea de la malul mării. Mai fac câte o plimbare cu barca, dar am mereu multe lucruri de făcut. Știi cum e, întâlniri, planuri, contacte. Sunt președinte voluntar, nu primesc niciun ban, dar am destul de muncă și, din fericire, încă mă bucur de ea”.

Înainte, plăcerea era pe teren, cu driblinguri, sprinturi și goluri.

„Am amintiri frumoase și am fost un om norocos. Am jucat în locuri importante și am câștigat 2 Cupe ale Campionilor, cu Steaua Roșie și cu Milan”.

Suporterii lui Milan v-au spus „Geniul”. De unde a pornit porecla?

„Nici vorbă, nu eram un geniu, eram doar un jucător foarte bun. Voi, cei de la Gazzetta, mi-ați dat această poreclă. Poate pentru că făceam lucruri pe care alții nu le puteau face, poate pentru că aveam mai multă imaginație”.

V-ați obișnuit cu porecla, deși spuneți că este exagerată?

„Da, da, e o poreclă simpatică, veselă și puțin amuzantă. Prietenii și foștii colegi mă strigă «Geniu» când vor să facă glume pe seama mea. În Italia îmi spune toată lumea așa, dar e exagerat”.

Golul din finala de la Barcelona, din 1994, a fost pe măsura reputației?

„A fost cel mai frumos gol din viața mea. În seara dinaintea finalei, președintele Berlusconi mi-a spus: «Dejan, dacă ești un geniu, demonstrează-o». Am avut noroc (râde). Totul a fost frumos, de la început până la sfârșit…”.

Cum au început lucrurile la Podgorica?

„Am început la Podgorica. Tatăl meu era șeful căilor ferate și avea în subordine 900 de oameni”.

Tatăl dumneavoastră conducea sute de oameni, dar cu Dejo nu-i era la fel de ușor.

„Locuiam într-o casă din spatele gării. Fratele meu, Goran, voia să devină mecanic de locomotivă. Până la urmă, a ajuns agent imobiliar. Eu fugeam printre șine și mergeam să joc pe un teren plin de pietre. Acolo am învățat să țin mingea aproape. Eram un mic bandit și mă aștepta un viitor de criminal. Din fericire, am devenit fotbalist. La 13 ani am ajuns la OFK Titograd”.

Steaua Roșie, echipa pe care a simțit-o ca acasă

Care a fost prima echipă la care ați jucat?

„Am stat acolo 2 ani. Jucam doar de plăcere. Câștigam puțini bani, dar nu m-am simțit niciodată atât de liber. Apoi am ajuns la Budućnost, care în sârbă înseamnă «viitor»”.

Ați debutat în prima ligă la 16 ani, iar presa vă prezenta drept un fenomen, cu o tehnică ieșită din comun. Vă recunoșteați în acele descrieri?

„Puțin. Nu marcam multe goluri, îmi plăceau pasele decisive și mă bucuram când înscriau colegii. Cu Budućnost am ajuns la echipa națională. Aveam 20 de ani când am învins Turcia cu 4-0, iar eu am marcat al 3-lea gol. În 1988 am plecat la Steaua Roșie Belgrad, campioana Iugoslaviei”.

La Belgrad ați fost prezentat drept „steaua Stelei Roșii”.

„Hai, nu exagera. Eram doar un jucător într-o echipă extraordinară, cu mulți campioni, care mă făceau să mă simt bine. Mă iubeau, dar și eu mi-am iubit toate echipele. Budućnost, Steaua Roșie, Milan și Rapid Viena. Mai ales Steaua Roșie, prima echipă pe care am simțit-o ca pe o casă”.

Aproape de Juventus, dar legat de Milan

Ce loc ocupă Milan în amintirile dumneavoastră?

„Va fi mereu în inima mea. Am ajuns acolo în 1992. Trebuia să merg la Juventus, apoi la Roma, după aceea la Monaco, în Franța. Eu eram la Steaua Roșie și mă simțeam bine. Câștigasem Cupa Campionilor și o învinseserăm pe Marseille la Bari”.

Primul an și jumătate în Italia nu a fost ușor.

„Da, am avut nevoie de un an și jumătate ca să mă adaptez. A fost greu. Aveam câteva probleme fizice, iar în atac erau Gullit, Van Basten, Rijkaard și Papin. Am ales Italia fiindcă avea cel mai frumos campionat din lume și cei mai buni jucători. A fost o alegere bună. La altă echipă nu aș fi câștigat atât de mult și nu aș fi avut vizibilitatea pe care mi-a oferit-o Milan. Și apoi erau suporterii, minunați și pasionați. Cântecele lor mă motivau cel mai mult. Mă bucură că oamenii încă își amintesc de mine după mai bine de 20 de ani. Unii îmi spun că eram ca Platini. E frumos”.

Platini, idolul pe care nu a reușit să-l salute

Ați fost numit Platini al Balcanilor. Cât de mult îl admirați pe Michel?

„Îmi plăceau jucătorii de clasă, cei cu imaginație. L-am iubit mai ales pe Maradona, iar înaintea lui pe Anto Miročević și Safet Sušić, niște fotbaliști extraordinari. Nu l-am cunoscut personal pe Maradona. Am jucat împotriva lui la Cupa Mondială din 1990, la Florența. Am pierdut la loviturile de departajare. Eu am marcat, Diego a ratat. Chiar dacă în 1990 eram destul de cunoscut, pe lângă Maradona nu eram nimeni. Îl priveam cu admirație.

Eram îndrăgostit și de Platini. Era fotbalistul ideal pentru mine, dar nu am vorbit niciodată. O dată, la Belgrad, am jucat împotriva Franței. Am intrat când francezii conduceau cu 2-1, am făcut 2 lucruri, am dat 2 pase și am câștigat cu 3-2. La final am ieșit împreună și voiam să vorbesc cu el, să mă prezint și să-i spun doar: «Salut, Michel, sunt Savićević». Dar nu știam franceză, vorbeam doar limba slavă. Așa că am mers mai departe fără să-i spun niciun cuvânt. Da, amintiri frumoase…”.

Cum vede Milanul de astăzi

Ce impresie vă lasă actuala echipă a lui Milan?

„Mmm… Milanul meu era altfel. Noi jucam mereu finale de Liga Campionilor. Despre echipa de acum am văzut puțin, doar câteva secvențe la televizor. Este o echipă tânără și proaspătă. Și antrenorul este tânăr. Împotriva lui Lazio, echipa a avut o reacție bună. Trebuie să avem răbdare și să acceptăm și greșelile, fiindcă fac parte din fotbal. Știu că nu este timp, dar calitatea ar trebui să iasă la iveală și echipa va ajunge la nivelul celorlalte. Din păcate, Inter pare mai avansată. Sezonul este însă lung și complicat pentru toată lumea. Să așteptăm. Eu am așteptat un an și jumătate”.